Page 4 - Albina_1952_02
P. 4

4                                                                                                                      A L B I N A




                                                     Sirena  lui  Vasile  Roaită


                                                               Ne  strigă  iar  sirena.  Nu  ştiu  cum,   '   i
                 Cu  trenu-a  mers,  fără  oprire,   t         Ne  cheamă  ’n  inimi  cu  tăiş  de  fier.         ...„îmi  vine  să  sudui,  Măriei
                 O  zi,  prin  munţi,  prin  bărăgan  —        De  stau  in  casă,  de  pornesc  la  drum,        Tot  slugă  să  fii  cu  simbrie ?
                 Şi-avea  ostaşul  în  privire                 Acelaş  glas  l-aud  chemând  în  ger.
                 Toi  dorul  strâns  de-aproape-un  an.
                                                               Şi’n  ger,  sub  gloanţe,  dârz  şi  neclintit,    Când  satu-i  în  nouă  orândă,
                 Din  halta  mică.  o maşină                   Vasile  Roaită-i  trâmbiţă  şi  gând.              Tu-mi  stai  la  o  parte,  bolândă
                 L-a adus  apoi peste omăt,                    Trup  face  cu  sirena  înfrăţit,
                 Lăsând  pe’ntinsul  de  lumină
                Şoseaua  albă,  îndărăt.                       Şi  nu  mai  pare firav  şi plăpând.               In  scrisul  cu  slovă  măruntă.
                                                               Ci-l  văd  cum  stă’nălţat  ca  un  drapel.        Ea-l  vede pe  Ion  cum  se’ncruntă.
                 Ar fi  bătut  ore  cu pasul
                Şt-ar fi'ngheţat,  tăiat  de ger...            Cu  păru’n  vânt,  cu  pumnii  piatră,  jar;
                Dar  n'a ştiut când trecu  ceasul,             Şi  pare  că  din  glasul  de  oţel.               Şi-şi  simte  gonind  răsuflarea,
                 Că  după’un  dâmb  legat  de  cer,            Ţâşnesc  scântei  de  foc,  ca  din  amnar.        Citind  cum  se’ncheie  si.risoarea:
                 l-apare  satul,  dintr’oaatâ                  E-un  ucenic,  cu  muncitorul  frate,              ...„Eşti mamă,  şi ia seama bine l
                 Gonesc  vârtej  pe  drumul  şui,              Ca  toţi  roboţii  slabi  şi  pălmuiţi  —
                 Trec  lacul,  crâng un  rare-odată            Şi  cu  ţăranii  lui,  din  satul  de  departe,    Nădejdea  acasă-i,  la  tine!”...
                 O fată  i-a  cântat  şi  lui...               De-aceeaş  stăpânire  grea,  loviţi.
                îşi nalţă  amintirea  duhul...                 Alunecă  din  inimi  sânge’n  val...               Fiorii o  trec pe Măria,
                 Pe-atc;,  pe  colo-a  fost  cu  ea,           Poporu-i  numai  ură  şi  cuţit.                   Ii  tremură’n  mână  hârtia.
                 Târziu  când  se’nstela  văzduhul...          Vasile  Roaită-i  clocot  de  furnal
                ...Că pe’ntuneric se sfia...                   Sub  cerul, peste  dânşii prăbuşit.                Ion,  când  piecase’n  armată,
                 De  tinde-a  stat  autobuzul.                 Ard  gloanţe  piepturi,  vaetele  curg;            Spusese:  „Ai grijă,  măi fată/
                 Ii  vede  casa,  peste  trnm,                 Se  prăbuşesc  tovarăşi  ca  butuci.
                 Vopsită  cum  e  cucuruzul  —                 Dar  Roaită  ţine  strâns  mânerul  ca  la  plug,   Când  vezi  colectiv  că  se’njgheabă,
                 ...Dac'ar eşi  în  poart’ucum ?!...           Mulţimile  le-adună  din  răscruci.                Tu  prinde-te’n  hora-i  degrabă!
                 Năvalnic  inima  îi  bate,                    Tăcu  sirena-o  clipă.  Frânt  de  plumb,
                 Când,  parcă,  printre  porţii,  şuvoi,       Se  pleacă  pieptul  greu,  peste  mâner.          Cu  boi  şi  cu  plug  de’mprumut,
                 Un  cântec  de  viori  răzbate.               Un  vaet  a  ţâşnit  din  trupul  strâmb...        Nicicând  n’ai  ceaunul  umpluţi’’...
                Ca vântul,  vara,  din  zăvoi.                 Sirena  urlă  iară  peste  cer.
                Şi  coborând,  deodat’tresaltă,                Sirena  geme,  chiamă  neîncetat,                  Dar  şoapta-şi  foşneşte  veninul,
                 Rămâne-uimil  —  nu-i  numai  svon  —         Ciocoii  turbă’nebuniţi  în  glod.                 Minciuni  semăna  chia'r  vecinul...
                 Chiar muzică pe uliţi saltă,                  Aşa-l  găsiră:  frânt,  dar  încleştat,
                 Ce  vine  dintr'un  megafon...                Pe  glasul  care  aduna  norod.                    Iar  ea  ca’ndemnală  de  rele,
                 Un pici,  de-o  şchioapă,  nu  mai  mare,     Şi  rupt  de  şale,  aplecat  pe  el,              A  stat  ascultând  toate  celei...
                 Privindu-l,  'nalţă  glas  de  pui:           însângerat  în  noaptea  ce  se  strânge
                —  „E  staţia  de  radioficare >”              Vasile  Roaită pare-un  roş  drapel.               ........................................................................................   «   *   »
                                                                                                                  Furiş  intră  frigu’n  odaie.
                Şi-i mândru, parc’ar fi  a  lui.               Pe  Griviţa’necată’n  sânge.                       Copilul ii  doarme’n  copaie.
                ...Acasă,  l-au  primit  bătrânii.                                           Alex.  Şahighian
                Zâmbesc  la  dragul  lor  de  fiu                                                                 L’înfăşură’n  bunda  ei  veche...
                Şi-i  netezesc  pe’ntinsul  mânii,
                 Galonul,  steaua  pe  chipiu.                                                                    „Ce proastă  am  fost I  N’am pereche !
                Amurgul,  leneş se  strecoară  —                                                                  ...Ce  am  din  hectarul  trudit ?
                Când,  dintr’odată,  ca’n  oraş,
                 S’aprind  luminile  afwă...                   Pe  vremea  când  regii,  părtaşi  cu boerii       Nevoi şi obraz ofilit I
                —  „Măi  taică,  noi am  fost  clăcaşi  —      Sorbeau  din  pocale  averile  ţării,
                                                                                                                  Din  zori  până’n  seară  deretec.
                 Grăeşte  gros  bătrânul  —  tronul            Poporul  hrănindu-l  cu  bici  şi sudalme,
                In  întuneric  ne-a  ţinut I”                  Sunându-şi grămada de galbeni în palme.            Şi  ţolul  mi-i petec  de  petec!
                Şi’nvârte,  ca  un  ţânc,  butonul..           Pe  banii aceia  citeai ca  în  carte
                ...In  casă  soarele-a  crescut...                                                                Dece  să  tot  stau  împotrivă ?
                                                               Simbolul  robiei  săpat pe o  parte.   '■
                Sub  razeie  ce  vin  grămadă,                                                                    Dece n’aşi intra’n  colectivă ?”...
                Flăcăul parcă-i o  statue.                     Pe  banii  aceia  cu  stemă  de  găde
                îşi  dau  bătrânii  ghies  să-l  vadă...       Regeştile  chipuri  rânjiau  tâmpe,  hâde.                        *
                Ca  el,  frumos,  un  altul  nu  e.            Azi  alta  ni-i  viaţa  şi alţii  ni-s  banii.
                Apoi ici, colo,  zeci de  stele                Ni-i patria  mândră  şi  mândrii  ni-s  anii.   ,  Prind  zorile  cerul  s’atingă
                S’aprind,  prin  case,  la  vecini,            Azi  banul puternic, cu miros de pâne              Şi stelele’n  rând să  le stingă.
                De parc’ar fi  sat  de  castele,               E-al  omului  care pe  muncă  stăpân  e.
                Sau  o  grădină  de  lumini...                                                                    In casa podită cu lut,
                                                               Pe  dânsul  săpate-s  dârziile  vremii:
                Bătrâna  ii  cunoaşte  taina,                                                                     Femeia  să  scrie-a’nceput.
                 II  ştie  itoru'n  piept  încins  —           Republica  noastră  în  spicele  stemii.
                [•arată  netezăndu-i  haina,                   Duşmanul  aşteaptă  să  clatine  banul,            ...„Noi,  Ion  şi  Maria  Ilie,
                Că  peste  drum,  beca-i  aprins...            Dw munca  chezaşă  sdrobi-va  duşmanul,
                                                                                                                  Cu  două  pogoane  dughie,
                 Iar  el,  cu  ochii’nchişi  o  clipă          Căci  braţul  ni-i  liber  şi  liberă-i  ţara.
                 Gândind la ea, prinde-a  şopti:               Vom  şti  a  răpune  cu  braţele  fiara.
                —  „Spuneai că pe’noptat  ţi-e frică,                                                             Cu  ceilalţi  ca  noi  deopotrivă,
                Dar pe  lumină  vei  veni /”...                Cum  soarele  creşte  pe  bolta  albastră,         Rugăm  a  ne  scri’n  colectivă"...
                                                               Va  creşte  belşugul  în  patria  noastră.
                              Mircea  Secară
                                                                                               George  Nestor               Violeta  Zamfirescu
                                                               Moş  V ichente

                                                   încă  de acum  trei zile        Ci,  uniţi,  pe  mari  tarlale
                                                   La  cămin,  s’a  dat  de ştire,  Până’n  fund  să-l  răscolim;
                                                   Cum  că  azi  îi  adunare       Ca  să-i smulgem  tot  belşugul,
                                                   Pentru  întovărăşire.           Să  ne  întovărăşim!"
                                                                                   Stau,  se  chibzuesc  ţăranii...
                                                   A  aflat  şi  moş  Vichente     Sfatu’ncepe  val  să  crească
                                                   Vestea  ce  s’a  răspândit;     Şi  deodată-un  grup  se’ndeamnă
                                                   Şi  ’ntr’un  suflet,  către  seară   Rând  pe  rând  să  iscălească.
                                                   Intr’acolo  s’a  pornit.
                                                                                   Moş  Vichente  tot  priveşte
                                                   Când  ajunge'n  sala  mare      Cum  vecinii  lui  se’nscriu...
                                                   înţesată  de  plugari,          Ce,  el  să rămână  singur
                                                   Vorbele  lui  Toader  Oanea     Cu  ogorul  lui,  pustiu ?
                                                   Cad  puternice  şi  rari:
                                                                                   Şi’ndreptându-se  spre  Oanea
                                                                                   Bucuria  abia  şi-o  ţine:
                                                   „Oameni  buni,  pămăntu-i  rodnic   —  Toadere,  măi  Toderică,
                                                   De-l  lucrăm  cu  meşteşug,
                                                   Nu  stingheri pe  căte-un  petec,   Hai,  mă  scrie  şi  pe  minei
                                                   Sgâriat  de-un  singur  plug.              Gh.  Bărgăuanu
   1   2   3   4   5   6   7   8   9