Page 12 - Albina_1952_09

9 A L B I N A

„Cine a mal văzut văcar citine Jnr- Povestire de FLOREA LILIAN curioşi. Pe drum se vedea apropiindu^se
halul, mă?” glumeau unii dintre colec­ o căruţă cu un cal. Iar în Jurul ei pa­
tivişti, când treceau pe lângă Alexandru dinte, are obiceiul c’e pleacă din ci­ căuta în registre şl cântărea. Melinte tru oameni care se certau agitându-şi
Melinte, grăjdarul. Căci de câtva timp readă şi umblă toată ziua pe coclauri. privea oamenii pe rând şi citea pe chi­ braţele. Trei dintre dânşii erau îmbră­
căpătase învăţul acesta, să buchisea­ Greşala-i că Melinte a lăsat-o să se în­ purile celor mai mulţi bucuria că-şi îm­ caţi, cum umblă cei de prin partea lo­
scă, un ziar sau o carte, ori de câte ori veţe aşa. plinesc o datorie de cinste. cului, în cămăşi de in, cu pălării de
avea răgaz, sau char când umbla Preşedintele privi la Dumitru De­ — Cât ai de dat moşule? întrebă paie ce grâu. Cel de al patrulea, care
agale după vite, pe Islazul gospodăriei loiu, apoi întoarse vorba către Melinte. colectorul pe un ţăran în vârstă, cu pă­ căuta să îndemne calul mai repede, era
colective. — Asta aşa-i. Nu te-ai gândit, măi rul argintiu şi ochii râzători. îmbrăcat în surtuc nemţesc, cu pălărie
Păscătoarea vitelor se întindea pe Melinte, că se poate întâmpla una ca — 21 kilograme, tovarăşe. de postav.
culmea Pleşului, la un kilometru şi ju­ asta? Dar că strică lanurile şi lăstări­ — Vaca e-a dumitale ? — Cine-or fi ăştia bre? — rupse tă­
mătate depărtare de sat, anume din şurile nu te-ai gândit? Utemist eşti tu? — Nu-i a mea. E-a omului de lângă cerea moşneagul cel sfătos.
pârâul Omului şl până în marginea pă­ Aşa-ţi faci datoria ? mine. Ne-am unit cu toţii pe-o vită, să — Nu cunosc nici calul, nici stăpâ­
durii, căruia ii zic oamenii pădurea Melinte tăcea. Dar în sufletul lui fie treaba bună. nul, — se auzi altcineva.
Cobuzului. creştea tot mai mult hotărîrea de a — Bine aţi făcut. — Iată că se-apropie, — făcu moş­
Apusul era aproape. Marginea pă- arăta tovarăşilor lui că poate fi un bun — Păi, bine. Că să vă spun drept: neagul şi se porni înspre dânşii. Oa­
'durii îşi întindea umbra crestată până utemist. bani luăm pe carne şl-apoi dacă dăm menii înceoură a-1 urma. Se luă după
departe peste pârâu. Alexandru Me­ — Acum, ce stăm? Hai s’o căutăm aici. tot nouă ne dăm. Şi să vă mai dânşii şi Alexandru Melinte.
linte stătea gânditor în marginea dru­ toată noaptea, pân'om găsi-o. 6pun una : ne-am învăţat şi noi să creş­ — Ce-aveţi cu mine, domnilor 7 în­
mului de ţară, care vine dela Burdu- cepură oamenii să-l audă ţipând pe cel
gani, taie pădurea şi islazul, trecând cu surtuc nemţesc.
podul peste pârâul Omului, şerpuind — Să ne arăţi ce ai în căruţă.
de câteva ori până în sat. Deodată se — Sunt un cetăţean iiber, ce vreţi ?
răsuci în loc, auzind sgomot de căruţă, înconjurat de oamenii care se adu­
venind dinspre mijlocul pădurii, pe naseră buluc, calul opri fără voia stă­
drum. Mai înainte însă se ivi, alergând, pânului.
Bălăioara, viţica sburdalnică a colecti­ — lată, măi oameni buni, — începu
viştilor. In urma ei, Alexandru Melinte unul dintre cei de lângă căruţă, văzând
recunoscu cei doi roibi ai lui Cristea întrebarea din privirile celor adunaţi
Tobol, struniţi în hăţuri de stăpânul lor ca la urs. Noi l-am cunoscut pe dum­
care stătea ţeapăn în scaunul căruţii. nealui, pe negustor. Să vedem cu ce
Cât a ajuns Bălăioara în cireadă a oprit pleacă din satele noastre pe sub ascuns.
şl el căruţa lângă Melinte. — Nu iplec cu nimic, ce-aveţi cu
— Ţi-o aduc tocmai din mijlocul pă­
durii, măi Alecule. Al dracului animal, mine ? Eu sunt din târg şi cred că am
n'am mai văzut. voe să umblu pe unde vreau.
— Aşa-i ea, uşărnică. Dar se întoarce — Asta se’nţelege, dar ce ai în că­
întotdeauna, când cade asfinţitul. ruţă? întrebă moşneagul cel 6fălos.
— După câte înţeleg, mai mult um­
blă harhageaua decât stă cu celelalte — Ia să vedem noi, tovarăşi! răzbi
vite. glasul lui Melinte. In mişcările şi pe
— Cam aşa, dar nu se depărtează chipul lui se vedea îndârjirea omului
prea mult.
— Să n’o sfâşie lupii. bre. hotărît la faptă. Cel dela târg. care
— Lupii?! N’am mai auzit de lupi pe Me'.inle se repezi la omul In surtuc nemţesc, sub privirea speriată a lui Tobol... stătea lângă cal, nu mai avea nici tim­
meleagurile noastre de când eram copil pul şi nici curajul să-i stea înainte.
Ce lupi ? Alexandru Melinte se aplecă între
— De, ziceam şi eu aşa... Dar, ci­ — Să mergem, să mergem, — se au­ tem vite. Iaca, no) toţi de-aicl dăm o scoarţe şl smulse cu o mişcare rogo­
teşti, citeşti întruna ! mai făcu Tobol, ziră mai mulţi. vită, celelalte rămân şi fată alţi viţei, jina care învelea doi saci plini. Nerăb­
îndemnând’ caii care o porniră la trap. Cine ar fi privit în noaptea aceea pe apoi din toţi i-om da şi omului ăsta,
Melinte nu-i mai răspunse. Privi câteva dător, deslegă gura unui sac şi trase
clipe în urma căruţii şl parcă-i era ne­ câmpuri, ar fi văzut până spre dimi­ să crească şi el. Aşa se face treaba atară din el.
caz că stătuse de vorbă cu Tobol. Apoi neaţă luminile felinarelor împerecheate, când este înţelepciune şi înţelegere. — Carne ! se auziră zeci de glasuri.
se întoarse, căutând din ochi pe Bă- care umblau pe şesul Chirăi, pe cul­ Colectorul asculta zâmbind la moş­ — întinde rogojina! aproape po­
lâ'oara. mea Pleşului, prin pădurea Cobuzului neagul sfătos. Printre oameni îşi făcea runci Melinte unuia de lângă dânsul.
Viţica aceasta era cel dintâi animal
fătat după ce colectiviştii îşi strânse­ şl mai departe pe zările satului. loo Anton Ţâfui, îndemnând vita. Din Apoi începu să descarce pe dânsa hălci
seră vitele laolaltă. Avea aproape un an Aproape de revărsatul zorilor, când urmă venea Cristea Tobol. Alexandru mari, privindu-le cu băgare de seamă.
de zile. Era blândă, sburdalnică, avea Alexandru Melinte a ajuns 1a sediul Melinte tresări şl făcu semn colecto­ Din fundul sacului trase o pielicieă de
coarnele crescute în sus şi părul ca lap­ gospodăriei colective, a mai găsit-o rului. vită. Ii dădu drumul să 6e întindă, apoi
tele. învăţase să mănânce din mâna fe­ acolo doar pe Damianuşca. Ceilalţi se — Hai, trage, trage aici omule, — o scăpă din mână. In ochii lui oamenii
telor, să urce treptele dela acareturile adunaseră de pe câmpuri şl, obosiţi de ee auzi colectorul. Cum te cheamă ? văzură ceva sălbatic, iar chipul i se
gospodăriei; într’o zi se pomenise so­ atâta umblet, plecaseră să se culce. Nu — Anton Ţâfui şl sunt cu Cristea ro.ş’se până în vârful urechilor.
cotitorul cu dânsa la uşa cancelariei. dăduse nimeni de Bălăioara. Tobol. Amândoi dintr’un sat. Intre oamenise Ivi un freamăt de
După un timp, Alexandru Melinte se — Ce mă fac. Damianuşca acum, că — Vaca a cui este ? revoltă.
rupse din loc şi începu a hăi după ci­ eu sunt vinovat! se tângui el. — A mea, — făcu Ţâfui. — Cine ţi-a dat-o ? se repezi Melinte
readă, îndemnând-o spre sat. Fata tăcea. Stătea cu mâinile în — Cât ai de dat? la omul cu surtuc.
poală, cu ochii pierduţi în adâncul — Să vezi, că...
* — 32 de kilograme.
Peste câteva zile, noaptea târziu, la nopţii. O părăsise şi pe dânsa gustul de — Şi Tobol? — Cine ţi-a dat-o ? şl mâna ciotu-
sediul gospodăriei colective era zarvă ceartă. Intr’un târziu însă se întoarse — El are mai mult. Om vedea cât roasă a lui Melinte se îndreptă spre
mare. Alexandru Melinte stătea ca un spre grăjdar şi-i aruncă furioasă. trage vita la cântar. gulerul omului. Acesta holbă ochii.
— Cristea Tobol, — fu răspunsul şl
osândit, privit de zeci de ochi. — Ce să faci? Să te culci... — Păi dumneata n’ai vite? se a- mâna grăjdarului coborî.
— Unde ţi-a fost capul,- unde ţi-a — Să mă culc? tresări Melinte. Nu dresă apoi lui Tobol. — Cum de vii cu
— Oameni buni, tovarăşi 1
începu
fost? îi striga Florica Baicu, aplecân- mă voi lăsa, Damianuşca. M'auzi tu ? vita altuia ? Melinte. Iată ce face Cristea Tobol.
du-se către el. Voi lupta până la capăt. înţelegi, ori — I-am plătit-o, — fu răspunsul lui
, i—- Aşa înţelegi să-ţi faci datoria ? nu? Şi aproape în clipa aceea îl înţepă Tobol. — Vite eu nu mai am. unui dintre chiaburii dela noi din sat,
unde ştiţi şl voi că ne-am strâns în
- ;— Stai toată ziua cu ochii în carte, un gând ca un cuţit. Se urni din loc, — Parcă ai 4 vaci, nu-? se auzi gla­
îl trăgea de haină Damianuşca, o fată pornind cu paşi tot mai hotărîţi spre sul lui Alexandru Melinte, pe care To­ gospodărie colectivă. Cota de carne nu
şi-o dă din vitele lui, ci din ale altora,
de vreo 17 ani, care mai în fiecare poartă . Fata privi în urma lui clăti­ bol nu-1 văzuse până atunci.
seară aducea anume pentru Bălăioara, nând din cap. — Cum 7 A... tu erai... Dar ce, măi pe care le plăteşte cu bani dela specu­
lanţi. Speculantului îi vinde vită furată
Volbură şl mohor cStese de dânsa. Când soarele îşi sălta creasta roşie, Alecule, ce te-amesteci tu ?
— Mai lăsaţi-1 în pace pe om! Ce pe zarea răsăritului, Melinte ajunsese — Ziceam aşa, că te-am auzit... dela noi. Bălăioara noastră, tovarăşi...
şi grăjdarul se opri.
'dacă citeşte? Asta credeţi că-i cauza? deacum departe, la 7 kilometri de sat — Trage la cântar, — făcu colecto­ Oamenii se năpusteau furioşi spre
se băgă Dumitru Deloiu să-i potolească. şl se oprise la centrul de colectare a rul, Intrând peste vorba lor. omul cu surtuc. Freamătul creştea
— De ce n’a avut grijă 7 îi dădea cărnii. Intr’un timp, svonul de glasuri care mereu.
înainte Damianuşca. Câte 2—3 sau în grupuri mai mari, hălăduia peste oamenii adunaţi la cen­ — Vedeţi, tovarăşi, strigă bătrânul
— Ce s’a întâmplat, tovarăşi? Ce-i oamenii din satele apropiate au început trul de colectare începu a se subţia şl care vorbise cu colectorul, pungaşii a-
;cu voi ? să se adune cu vitele de curmei, să-şi peste tăcerea poposită acolo se auzi o ceşt’a distrug vite tinere care pot cre­
Glasurile se potoliră o clipă şl cer­ predea cotele de carne cuvenite sta­ ceartă nu departe, dinspre Burdugani. şte şi se pot înmulţi. Noi de ce du­
cul de oameni care-1 strângea pe grăj- tului. Iile Mustea întreba pe fiecare, Toţi cei de faţă 6C răsuciră într’&colo cem Ia colectare vite mari? De ce nu
dar se rupse, făcând loc lui Simion Din- dăm tineret ? Fiindcă vrem să creştem
luncă. şeptelul.
— Nenorocire, tovarăşe preşedinte ! F r u n t a ş a , — Staţii se auzi Melinte. Mergem
S ’a pierdut Bălă'oara Cu ziaru’n mână lelea Stana Şi o flăcăruie tinerească cu toţii. întoarcem căruţa. Mergem la
—• Aţi căutat-o ? Soarbe slova ca pe-o apă vie. In prtviri îşi joacă vesel para noi, să vadă tot satul. Acolo avem sfat
— Am căutat-o până acum — vorbi Jntr’un colţ, cu litere mărunte, — Nu credeam acu vreo câţiva ani popular, avem miliţie. Să facem acte
Melinte. Chiar de munca ci In ţoaie scrie. Că va şti de mine toată ţara... pentru judecarea lui Tobol şi a specu­
— In luncă, pe Trest’ana, pe Dealul Anii ceia neguroşi şi grei * lantului...
Caprei, ai fost ? Scrie despre ea, de ţelul cum Niciodată’n porţi n’or să mai bată Câţiva săteni 9C urcară în căruţa spe­
Viermii de mătasă-i îngrijeşte,
— Fost. Am umblat patru ceasuri, Harnică şi ageră mereu Eu gândind la toate căte-s azi, culantului, îl traseră şl pe Tobol sus
de când s’a înserat şl până acum, peste Rodul colectivei îl sporeşte. Mai caş vrea să mă mai nasc odată”. să nu fugă şi apoi întreg convoiul se
iot. JVURCEA BONDA urni spre satul lui Melinte, spre Bur­
— Viţica aceasta, tovarăşe preşe­ dugani.