Page 22 - Albina_1959_11

TOVARAŞII TOVĂRĂŞII 3
N. CULCEA
siliul de conducere il luase pe Decu de la cîrdul roşcată şi rea ca un drac. Colţoasa fu prima care
din baltă, unde era tot şef, şi-l trimisese aici. Apoi se opri, zburlindu-şi coama şi mîrîind ameninţător.
îl chemase şi pe el, pe Loghin. Pestriţu i se alătură imediat şi începu să latre cu
- Uite. Costeo Ai să lucrezi cu Decu la Veriga. furie. Oile se zmuciră îndărăt şi se ghemuiră lingă
Is cele mai bune oi ale noastre, aşa că trebuie să Loghin. Se aflau aproape de Veriga, un canal de
avem acolo şi cei mai buni oameni... strinsură lat cit două care. „Lupul I" - gindi Loghin,
Lauda asta nu-l prea încălzise pe Loghin. „Va şi în aceeaşi clipă il zări pe malul celălalt. Stătea
să zică sint bun, dar tot mai bun e Decu" - işi nemişcat în negură, ca o umbră, ridicat pe picioa­
zise el Despre nădejdile lui cu privire la şefia cîr- rele din faţă, maiestos, cu urechile ascuţite. Ai fi
Costeo 1.09nm se opn sa cerceteze vazaunul şi dului, nu vorbise insă nimănui. Poate că ar fi vor­
cimpia O dală cu el se opriră şi oile, apoi şi d i­ bit totuşi, m ciuda obiceiului de a se închide în
nii Se ţineau strîns unii de alţii, mergind pachet, sine, daco ar fi fost vorba nu de Nicolae Decu,
ca şi cum s-ar fi temut fiecare să n-o ia razna din ci de alt cioban. Decu era comunist şi decorat cu
nebăgare de seamă şi să se indepărteze sau chiar Medalia Muncii. Loghin nu mai lucrase cu el în
să se rătăcească de grup Plutea peste toate o acelaşi cird dar ştia că Nicoiae Decu avea cele
piclă groasă, neclintită, care punea stavilă celei mai bune rezultate. Nu-i murise nici un miel. De la
mai agere priviri la cincisprezece metri şi te fă­ fiecare oaie mulsese cite cincizeci de litri de lapte.
cea să crezi că întunericul e gata să cadă peste Apoi, lina. Auzise că Decu ar fi tuns de pe fiecare
citeva clipe Era prima dimineaţă de decembrie şi oaie cu doua sute de grame de lină mai mult decit
se simţea pretutindeni mirosul pătrunzător şi de o ceilalţi ciobani Brigadierul ii spusese că pe la
prospeţime rece al iernii Negura mmuia orice zgo­ sfîrşitul lunii va organiza o şedinţă de producţie,
mot şi lui Costea Loghin, de cum porni mai de­ la care ciobanii să vină prin rotaţie, cite doi din
parte printre fuioarele joase de ceaţă, i se păru cîrdurile mari şi cite unul din cele mici, şi la care
că merge pe un cimp de vată. Nimic mai nimerit Decu să le arate cum munceşte el. „Ei, acum o sâ
pentru omul ce se lasă in voia propriilor sale gin- aflu şi fără şedinţă" - işi zise Loghin, căruia în­
duri, decit mişcarea intr-o lume liniştită şi ferită cepuse să-i incolţească mai de mult jn suflet o
de priviri străine Căci mersul domol şi uniform urmă de invidie şi de mindrie rănită. Se întîmplase
aduce glodurilor mişcare şi rînduială, iar lui Lo­ sâ treacă într-o zi, in vară, pe la saiaua lui Decu
ghin, om tăcut şi inchis, cioban din tată-n fiu, de­ şi să-l găsească dormind. Oile stăteau la umbră
prins cu singurătatea cîmpului, ii plăcea să stea în saia, iar Decu dormea tun, vegheat de cei doi
de vorbă cu sine insuşi. cîini ai săi. Ai fi zis că a fost la vreo cumetrie şi
Fusese trimis ca ajutor la cîrdul lui Nicolae Decu. că l-a doborît un somn de plumb. Loghin se între­
Cîrdul ăsta era nou şi cuprindea trei sute de oi base : „Cînd şi-o mai fi văzînd şi ăsta de treburi,
ţigăi cumpărate de gospodăria colectivă pentru me- dacă doarme ziua de rupe pâmîntui ?“ De atunci,
rinozare. Fără s-o mărturisească nimănui, Loghin i se strecurase in suflet o îndoială pe care ar fi
nădăjduise că el va fi numit şef de cird. Se nu­ fost bucuros s-o spulbere cit mai repede şi sâ
măra doar printre ciobanii fruntaşi, era colectivist vadă dacă şi de la cine are de învăţat sau nu.
de nouă ani, ca şi Decu, şi avea tot dreptul să Loghin luase acum cu el doi cîini: pe Pestriţu,
se vadă şef de cird. Dar nu se întîmplase aşa. Con- un dulău cu blana bâlţatâ, şi pe Colţoasa, o căţea

4 TOVĂRĂŞII TOVĂRĂŞII 5 6 TOVĂRĂŞII
zis că nu se sinchiseşte de nimic şi că vrea să — Cu lupii n-ai avut de-a face ? — întrebă el. Oile lui Loghin, boite cu roşu pe spate, încă nu
spună : „Hai, veniţi incoace dacă vă ţine cureaua". — Care lupi ? se amestecaseră cu celelalte. Işi aleseseră şi ele o
Ciinii lătrau şi pufneau inecîndu-se de ură, dar nu — Am văzut unul sub deal, lingă podeţ. Dar pe­ postată cu foi şi ronţăiau stinghere, mai de-o par­
făceau nici un pas intr-acolo. Loghin pricepu atunci semne că erau mai mulţi. Să nu ne dea tîrcoale. te, cătînd insă din cînd in cînd la cirdul care le
ceea ce nu putea ghici cu simţurile sale, că în — Atunci, ar fi cazul să ducem oile la saia. Vor­ imbia sâ se alipească.
spatele lupului singuratic aşteaptă şi alţii, poate ba aceea : paza bună trece primejdia rea. Dar ia — Bine, zise Decu, dar tu nu ştii că pentru oile
o întreagă haită spune-mi : ce-i cu oile pe care le-ai adus î personale avem cird şi cioban aparte, plătit de oa­
- Pestriţu, Colţoasa I - porunci el. — înainte I — Is ale mele, ce să fie. Oile de-acasă. Mie aşa meni ?
Porni cu pasul măsurat, fără grabă, dar o dată îmi place : să fiu cu ochii pe ele. — Eu, oile mele nu le dau pe mină străină, răs­
ajuns mai departe, acolo unde din pricina negurii punse Loghin cu o încrîncenare în glas. — Alţii,
nu mai erau văzuţi de lup, zori oile şi începu să treaba lor, să facă ce-or vrea. Şi-apoi, după cîte
alerge. Se gindi dintr-odată la Nicolae Decu. Decu ştiu, aşa obişnuim cu toţii, adică noi, ciobanii.
era singur cu trei sute de oi şi cu ciinii. Dacă l-ar — Ba eu unul, nu. Ajutorilor mei nu le-am îngă­
fi atacat fiarele, s-ar fi descurcat mult mai greu duit să-şi aducă oile în cîrdul colectivei.
decit el. Loghin, care pornise la drum numai cu „Face pe deşteptul cu mine" — îşi zise Loghin.
cele zece oi ale sale. Trase securea din traistă şi — Şi de ce, mă rog ?
despică o, dată aerul cu ea. Sclipirea fierului il um­ — Aşa, fiindcă nu e bine. Omul e om, are grijă
plu de o 'nebănuită încredere şi tărie. Apoi, ca un mai mult de oile lui, decit de ale colectivului. Une­
val, îl inundă dorinţa de a fi lingă Nicolae Decu, ori, la repezeală, mai schimbă şi mieii...
de a se încredinţa că tovarăşul lui, care înnoptase — Adică, aşa mă crezi tu pe mine ? — gemu Lo­
singur la saia, nu păţise nimic şi că îl va auzi spu- ghin, simţind o rană în inimă.
nînd ca de obicei : „Bravo, bine că venişi. Acu’, să
meri vorbim şi de ale noastre". — Eu nu zic, dar spun - zimbi blajin Decu. Voi
Aşa se şi întîmplă. Decu, proptit într-o furcă, stă­ să adauge ceva, dar atunci se întîmplă un lucru
tea cu oile pe cimp. Treaba asta îl miră mult pe la care nu se gîndiseră : cei doi zăvozi ai lui Decu,
Bărbat şi Haiducu, se luară la bătaie cu ciinii lui
Loghin. Nici nu se gîndea să nu-l găsească în saia. Loghin într-o încleştare sălbatică. Primii, necunos-
- Da’, ce faci aici, departe de cuib, măi vere î
cindu-i pe noii veniţi, îi primiră cu vrăjmăşie ca pe
- Le pasc, ce să fac. Bine că venişi, că mă to­ nişte intruşi. Ciobanii săriră amîndoi să-i despartă.
peam de urît. Cu Bărbat şi Pestriţu fu mai uşor. Colţoasa însă îşi
După cum văzu Loghin, cîrdul păştea pe un lot încleştase fălcile în urechea potrivnicului ei şi îl
al grădinii legumicole. După recoltatul verzei, pă- tirnuia cu furie, incăpăţinindu-se să nu-i dea dru­
mîntul rămăsese acoperit de foi albe-verzui pe care mul. deşi Loghin o plesnea peste cap cu coada se­
oile le ronţăiau de zor. curii.
- La ce era să stau in saia ? zise Decu. — Aşa — Trebuia să-l laşi acasă, - il dojeni Decu.
economisim şi furaje şi mai fac şi oile mişcare, ca „Altă dandana acum 1“ - îşi zise Loghin şi simţi
să nu mai spun cu cită poftă înfulecă. Vezi doar din nou o ciudă pe tovarăşul său, deşi nu era străin
singur. de legea pâmintului : peste ciinii altuia, nu e bine
„Al naibii şi Decu ăsta !" — îşi zise Loghin. să vii cu ai tăi. Necazul şi-l descărcă pe Colţoasa.

TOVĂRĂŞII 7 8 TOVĂRĂŞII TOVĂRĂŞII 9
— Acum doar n-o să ne certăm din pricina Cli­ nind iuţi şi ţepeni spre marginea cea mai depăr­ Loghin le luă la subsuoară şi porni îndărăt cu ele.
nilor, spuse Decu. - Şi mie mi-s dragi, şi ţie. O să-i tată a cîrdului. La picioarele lui Decu stătea răpus un lup. De
leg pe-ai mei la saia, iar mîine îi trimit acasă. — Lupii, mă ! - răcni înfricoşător Loghin. pe furca ciobanului picura un sînge de culoare în­
Ciuda lui Loghin se prefăcu deodată în ruşine. Oameni şi cîini săriră ca strecuraţi de un şoc chisă. Haiduc avea ruptă o bucată de pulpă, dar,
Acolo unde el punea patimă, tovarăşul său aducea electric, cu muşchii încordaţi ca nişte parîme de ca şi ceilalţi cîini pe care primejdia îi unise, as­
chibzuinţă răbdătoare şi înţelegere. Voi să se îm­ oţel. Numai oile se buluciră înmuiate spre ei. strin- cultă numaidecît porunca lui Decu :
potrivească, să spună că el îşi va trimite ciinii aca­ gîndu-se de parcă n-ar fi fost nici o sută şi cău- — Roată, măi I
să, dar în acea clipă atacară lupii. Veniseră pe tînd scăpare la picioarele stăpînilor. Era însă prea începură să patruleze in jurul cîrdului, atenţi la
nesimţite, ieşind Drevăzători si laşi din negură, ţîş- tirziu. Trei dintre ele fuseseră înşfăcate de grumaz, vălul de negură din care duşmanul pus pe fugă
de lingă umăr, şi acum alergau în neştire, lipite putea reveni oricînd
de vrăjmaşii care le strîngeau în menghina colţilor — Frumoasă nuntă, n-am ce zice, - spuse Loghin
şi le bateau cu cozile în spate, căutînd să scape cu un ris nervos. Oamenii se bătură voiniceşte pe
în negură, acolo unde se vedeau mişcînd aţîţate şi spate.
alte umbre ţepene, fotul se petrecuse cu iuţeala — Ce zici. Costeo, ne-om înţelege noi bine. aşa-i?
fulgerului. Una dintre oile încolţite purta pe spate — D-apoi cum I
pata roşie semn că era a lui Costea Loghin. Decu — Imi pare rău de oaia ta.
o văzuse cel dinţii. — Las-o-ncolo, Decule. E-a mea, nu-i mare pa­
— Acolo mă ! — strigă el, arătîndu-i-o tovarăşu­ gubă. Noi faţă de oameni avem a răspunde. Faţă
lui său. de tovarăşii noştri, de colectivă. Eu, dacă mi.ar lua
— Las-a pe-a mea, ducă-se ! - mai răcni Loghin, lupul o oaie de-a colectivei, aş fi bolind, nu ştiu
— Uite-le pe-alea două, ale colectivei. Şi se repezi ce m-aş face. Şi tu la fel, aşa-i ?
după ele, urmat de Colţoasa şi Pestriţu, înfricoşă­ — Aşa-i. Ţi-o spun ca unui frate : ţiu la ele ca
tori in dezlănţuirea lor la lumina ochilor. Păi tu ştii cum le îngrijesc şi le
In asemenea clipe, vorbele sint de prisos. Fieca­ port ?
re, om şi cîine. işi cunoaşte datoria, iar rolurile se — Ştiu, de bună seamă.
împart intr-o clipită- Decu rămase să apere turma — Eu măi Loghine, toată vara, cit a fost arşiţă,
cu Bărbat şi Haiducu. Loghin şi ciinii săi se avîn- n-am dormit o noapte. O singură noapte, ştii ce-i
tară după fugari. Colţoasei îi tăie drumul o umbră. aia ? Ziua le ţineam in saia la umbră, să nu se
Ea 'ămase să dea lupto. Pestriţu,, rămînindu-l pe coacă Noaptea le scoteam la păscut. Noapte de
stăpin, ţişni după lupul din faţă. Loghin îl ajunse noapte.
pe cel din urmă Fulgeră securea prin aer, dar a- — Aşa ?
tunci se pomeni atacat de o umbră ivită din stingă — Cum iţi spun, noapte de noapte. Să mănînce
şi simţi in picior ca o flacără. Al doilea atac al cu poftă şi să le priască.
umbrei se frinse cu un troznet sec în muchia secu- — Aşa va să zică... ?
rei. Colţoasa işi făcuse şi ea datoria, şi acum veni — Da. la dă-mi să duc şi eu una de-astea mur­
în ajutorul stăpînului. Lupul renunţă la prada sa sicate. Mergem la saia ?
şi o zbug’hi in negură. Cel din faţă căută să se — Mergem, tovarăşe Decu.
apere de Pestriţu. dar in cele din urmă trebui să Turma se pierdu în negură. Ciinii mergeau înain­
lase şi el oaia. Oile mursicate zăceau tremurînd. te şi pe de lături. In urmă veneau cei doi tovarăşi.