Page 38 - 1930-07
P. 38
F o c u l
e întorceau acasă in trăsură, pe lumina din Ghemurile sălciilor se apropiară de drum şi înce
urmă a zilei, dela oraş. care fremăta îndă pură să vâjâie mai tare. ceaţa flueră şi ea şi inima
S rătul lor ca din neguri. Curând insă nu mai femeii bătu.
fu de jur împrejur alt sunet decât croncănitul cio Nimeni nu se îndura să întrebe unde putea fi.
rilor. la fel peste stâlpii de catarg ai drumului, şi Bărbatul îşi scoase mănuşa şi îşi udă degetul cu
tropotul copitelor. Un abur ieşi din ogoare, şi era limba şi îl ridică in sus, ca să vadă dacă suflă vân
ca un blid ridicat uşor deasupra pământului, se tul. Şi lăsă mâna din nou jos şi zise :
* destrăma slab. spânzură ici şi colo şi se făcu una — ..Dacă arde hambarul, are să treacă şi la şo
k* cu răsuflarea albă din gurile cailor. Trăsura trecu pron".
pe lângă nişte sălcii, prin care sufla vântul şi sta Un oţel le trecu prin sânge. El adăugă : — ..Da
deodată, pe lângă o căsuţă de ţărani, cu uşa că arde casa. bucatele ne sunt la adăpost. — Dă-le
deschisă negru, şi simţiră cum şi zarea se strimta bice!”
intunecându-se. cum de departe străbătea un zvon. Trăsura săltă din loc. Fugarii goneau cu cape
intins şi grabnic. tele ridicate.
— ..Trenul !” zise femeia şi bărbatul nu răspunse. — ..Dumnezeule !” strigă femeia, şi amuţi cu
Pe buze avea o răceală umedă. Se înfrigură şi simţi ochii la cerul dela asfinţit care se înegura tot mai
numai decât cum înfrigurarea trecea la ne vastă-sa. roşu.
Se strânseră mai aproape în mantale, pe când — ..Iar dacă hambarul, gâfâi bărbatul, dacă bu
vizitiul de pe capră pocni din biciu într’o repede catele se duc, Berta insă nu e în nicio primejdie.
înspăimântare. Ceaţa îl pipăi din livezi şi din gurile Dă-le bice !” Se sculă deodată de pe loc şi apucă
cailor. peste capră hăţurile.
înaintea lor era un alb cenuşiu, o perdea, din — ..Da. stăpâne!” gemu vizitiul şi nu dădu
care uneori se desfăcea câte un copac, lung şi drumul curelelor. Trăsura fu azvârlită până la
strâmb, şi necontenit, cu aceeaş rânduială. stâlpii marginea şoselei. Copitele răsunară altfel decât
de telegraf, ca şi cum s'ar fi adâncit într'o pădure, până acum. într’o măsură mai simplă şi mai pri
care. fără frunziş, se topea pierzându-se într'un val pită.
- lăptos. Strigătul ciorilor trecea pe deasupra lor mai — „Tine bine !” gâfâi stăpânul.
rar. Albul cenuşiu dimprejur era în acelaş timp cel — „Da, stăpâne !”
din urmă ecou al oricărui zvon. ca şi cum sunet şi — „Ce crezi tu. unde arde ?”
culoare ar fi fost una şi numai faţă de om. în lumina Vizitiul apucă de mai departe hăţurile.
zilei, deosebite. — „Dă-le bice !”
Dar pe când tăcerea lor. in îngrijorarea jilavă, — „Nu”! scânci vizitiul şi se răsturnă pe spate.
semăna cu o alăturare la scufundarea în gol a — „Trage-le!” urlă omul în picioare.
lumii, copitele ropotiră mai tare. iar vizitiul de pe — „Nu r
capră ridică, adulmecând, capul şi simţi din Femeia îl smulse îndărăt. Merseră o vreme in tă
încordarea hăţurilor că urechile cailor se întinseseră cere. până când în peretele roşu de ceaţă trecu o
înainte. Iar la spate, stăpânul se uita cu ochi tul tresărire.
buri de somn şi îşi dădea seama deodată că — ..Uite stejarul”, zise bărbatul şi furia lui era
adineauri îl scuturase un fior. Atunci femeia zise : plină de îngrijorare. Umbra uriaşă a copacului i se
— ..Miroase a ceva”. aşternu o clipă fantomatic pe obraz. Din aburul
El nu credea, dar părul ei pălit, sub marqinea roşu dinaintea lor se înălţară braţe si mădulare şi
pălăriei i se păru bătrân, şi bătrân era şi el şi fără un pârâit uscat de lemn.
p
nădejde ceasul şi cine ştia ce se ridica din afundurî — „Casa mea !” zise omul liniştit şi zări într’o
în timp. Apoi copitele bătură din nou argintiu. In năpraznică arătare slugile sărind la hambar cu gă
r
leşiaticul ceţii se arătă o sclipire ; era ştearsă şi nu leţi «i topoare. Părea încă departe, dar îi văzu în
se gândiră, când o văzură, la nimic. Ea se colora ceţi şi ocări cu glas mare : — „Mai repede, apă.
tot mai tare dela lovitură de copită la lovitură de câinilor, apă !” Dar niciunul, i se năzări, niciunul
copită. înainte să se înfigă locului calul din dreapta, nu puse mâna la vreme pe hârdău. niciunul n’apucă
asfinţitul se făcuse cafeniu. Vizitiul se propti în bine.
scaun şi atunci pâlpâi roşu. Ca dintr’un felinar uriaş — „Câinilor !” gemu el şi o răcoare il apăsă pe
le lumină înaintea celor şase ochi ai lor şi nu putea frunte. Se uită împăcat împrejur şi se gândi că mai
fi cuprins în marginile revărsate departe. are cinci minute până acasă şi că nu poate să des
— ..Arde !” zise femeia. copere nimic. Nici vorbă că slugile au să pună mâna
O ştiau câte şi trei. şi toate au să se sfârşească şi fără el. Numai dacă
— ..Dă-le bice” vorbi omul. Atunci, şi pocni. femeia n’ar suspina aşa de tare. Râse a înfruntare: