Page 46 - 1931-1
P. 46
MARCU BEZA : R U V A 43
unde la un timp răsăriră nişte călăreţi, mişcându-se odată cu dânsul un întreg alaiu de fantome pătrun
parcă pe vioriul cerului. seră în odae.
— Unu, doi trei., se puse a număra egumenul, — Nu te speria, şopti el. Se apropiă şi, cu multă
fără a sfârşi, căci dispărură sub întuneric călăreţii ; fereală : De când a pus piciorul aici, am înţeles
peste puţin, însă, iarăş se iviră, de astă dată în stă că se ascunde ceva la mijloc. A simţit şi el asta, şi
ruitoare lumină. Reluă egumenul : se uită la mine tăios, caşicum mi-ar fi spus : „Vezi,
— Unu, doi, trei... Câţi erau în poteră ? Şeapte, nu-ţi ţine gura şi pe urmă”... Credea că ştiu...
da... Va să zică nu l-au prins. — Şi nu ştii, adevărat nu ştii, cine era ?
— Hm, făcu păstorul. Nălucile cum să le prinzi? — De unde... un biet paracliser, câţi nu intră şi
Se uitară unii la alţii. Egumenul se ridică şi, nu ies, dacă mi-aş aminti de toţi...
după el, trecură pe rând la culcare. Mi se pregă Se încâlcia la vorbă şi glasu-i, din silinţa de a
tise mie odaea-Ghiacu, după numele aceluia ce o şi-l coborî cât mai jos, suna răguşit, aproape ne
dăruise cu toate trebuitoarele hodinei călătorilor : uman. Adăugă apoi :
— Ce vrei ? S a pomenit cu gonaşii după el pe
neaşteptate, şi nevăzut s a făcut ; dar în graba scă
pării şi-a lăsat traista cu mici lucruri şi o hârtie...
O am aici. E scrisă. N’am spus nimănui. Şi m’am
gândit, cum te-ai nimerit să vii, ca om învăţat ce
eşti, vei putea s’o pricepi. Eu mi-am bătut capul,
am întors, am răsucit şi nu i-am dat de rost.
îmi întinse hârtia. O cercetai cu luare-aminte, cu
surprindere crescândă. Şi, repede, hotărât într’un
fel, spre a nu-i deştepta bănueli :
— Asta nu-i nimic...
— Nimic, repetă el, privindu-mă drept în ochi,
neîncrezător.
— Cine ştie de unde a suflat-o vântul.
O strânsei în palmă şi o zvârlii jos, deoparte.
— Şi eu, care socotiam... de, că poate... mormăi
desamăgit paracliserul şi se duse pe uşă. Aşteptai
puţin, pândii, nu cumva să se întoarcă. Aprinzând
apoi lumânarea, mă afundai în descurcarea scrisului
acela neobişnuit, ciudat — de o ciudăţenie enig
matică.
II
C ă l u g ă r Pe nevestite dimineaţa trăsei calul din grajd, îmi
(Călătorii în Europa de Edward Brown, Londra, 4673). spălai ochii la fântâna dinaintea mănăstirii şi ple
cai. Drumul se tărăgăna, aci mai depărtat, aci mai
divan larg, în stânga dulap de perete, asupra vetrei apropiat de pădure. In lucirile dintâi ale zilei se lă-
ardea în sfeşnic de-alamă o lumânare, de amân muriau sub înfrunzita adumbrire trunchiurile dc
două părţile fereşti — una deschisă ; perdeaua-i fagi, feriga stufoasă, muşchiul catifelat. Tălăngi
grea de postav râpâia când şi când în vânt, fărâ începură a bate clar ; desigur cireada mănăstirii.
mând singură tăcerea noptatică sub munţi. Intorsei capul : mănăstirea însăşi pierise acum din
Stinsei lumânarea şi mă lungii să adorm, dar vedere ; însă, din partea cealaltă, puteam deosebi
gânduri mă cuprinseră deavalma. Ce puteam să stânca uriaşă, zisă Piatra-cu-Icoană ; iar mai la
cred ? întâmplarea cu necunoscutul, dacă necunos stânga se desfăceau din abureală cătunuri, vii, pă
cut era, în chip de călugăr ; prepusurile schimbate şuni. Mi-amintii un cântec de-aici :
potera înşiruită pe muchea zării ; cuvintele egume Crescură zorile din jos...
nului, care mă ajungeau ca dintr’o depărtare de Adevărat, dinspre largul câmpiei se aprindea
vis : „Unu, doi, trei...” La un moment nişte sgo- soarele şi apropierea lacului Vrâpceni cu sticliri în
mote — nu era perdeaua cu sbaterea-i mono văpăiate îi dădea înfăţişarea unei răsăriri minunate
tonă ; dinspre uşă veneau, cerca cineva să intre. din mare.
Auziam ori adormisem şi mi se năzăria prin somn : Aceste toate le simţiam mai mult în mine, fără
— Eu-s, eu Darmani ! ? a le băga în seamă cu dinadinsul ; căci mintea-mi
In adevăr, paraclisierul, pitulându-se, de arăta stăruia necontenit asupra întâmplărilor din ajun.
şi mai mic la stat, se strecură ’năuntru cu o torţă Mai ales după ivirea lui Darmani în tăria nopţii
de zadă în mână. Flacăra, prinsă între fereastră şi şi după surprinderea cu hârtia misterioasă, aruncată
uşă, se clătină fumegând, stârnind umbre, parcă din senin sub ochi-mi... îndelung mă nevoisem,
