Page 46 - 1931-1
P. 46

MARCU BEZA : R U V A                                       43

       unde  la  un  timp  răsăriră  nişte  călăreţi,  mişcându-se   odată  cu  dânsul  un  întreg  alaiu  de  fantome  pătrun­
       parcă pe vioriul cerului.                        seră în odae.
         —  Unu,  doi  trei.,  se  puse  a  număra  egumenul,   —  Nu  te  speria,  şopti  el.  Se  apropiă  şi,  cu  multă
       fără  a  sfârşi,  căci  dispărură  sub  întuneric  călăreţii  ;   fereală  :  De  când  a  pus  piciorul  aici,  am  înţeles
       peste  puţin,  însă,  iarăş  se  iviră,  de  astă  dată  în  stă­  că  se  ascunde  ceva  la  mijloc.  A  simţit  şi  el  asta,  şi
       ruitoare lumină. Reluă egumenul :                se  uită  la  mine  tăios,  caşicum  mi-ar  fi  spus  :  „Vezi,
         —  Unu,  doi,  trei...  Câţi  erau  în  poteră  ?  Şeapte,   nu-ţi ţine gura şi pe urmă”... Credea că ştiu...
       da... Va să zică nu l-au prins.                     —  Şi nu ştii, adevărat nu ştii, cine era ?
         —  Hm, făcu păstorul. Nălucile cum să le prinzi?  —  De  unde...  un  biet  paracliser,  câţi  nu  intră  şi
         Se uitară unii la alţii. Egumenul se ridică şi,  nu ies, dacă mi-aş aminti de toţi...
       după  el,  trecură  pe  rând  la  culcare.  Mi  se  pregă­  Se  încâlcia  la  vorbă  şi  glasu-i,  din  silinţa  de  a
       tise  mie  odaea-Ghiacu,  după  numele  aceluia  ce  o   şi-l  coborî  cât  mai  jos,  suna  răguşit,  aproape  ne­
       dăruise cu toate trebuitoarele hodinei călătorilor :  uman. Adăugă apoi :
                                                           —  Ce  vrei  ?  S  a  pomenit  cu  gonaşii  după  el  pe
                                                         neaşteptate,  şi  nevăzut  s  a  făcut  ;  dar  în  graba  scă­
                                                         pării  şi-a  lăsat  traista  cu  mici  lucruri  şi  o  hârtie...
                                                         O  am  aici.  E  scrisă.  N’am  spus  nimănui.  Şi  m’am
                                                         gândit,  cum  te-ai  nimerit  să  vii,  ca  om  învăţat  ce
                                                         eşti,  vei  putea  s’o  pricepi.  Eu  mi-am  bătut  capul,
                                                         am întors, am răsucit şi nu i-am dat de rost.
                                                           îmi  întinse  hârtia.  O  cercetai  cu  luare-aminte,  cu
                                                         surprindere  crescândă.  Şi,  repede,  hotărât  într’un
                                                         fel, spre a nu-i deştepta bănueli :
                                                           —  Asta nu-i nimic...
                                                           —  Nimic,  repetă  el,  privindu-mă  drept  în  ochi,
                                                         neîncrezător.
                                                           —  Cine ştie de unde a suflat-o vântul.
                                                           O strânsei în palmă şi o zvârlii jos, deoparte.
                                                           —  Şi  eu,  care  socotiam...  de,  că  poate...  mormăi
                                                         desamăgit  paracliserul  şi  se  duse  pe  uşă.  Aşteptai
                                                         puţin,  pândii,  nu  cumva  să  se  întoarcă.  Aprinzând
                                                         apoi  lumânarea,  mă  afundai  în  descurcarea  scrisului
                                                         acela  neobişnuit,  ciudat  —  de  o  ciudăţenie  enig­
                                                         matică.

                                                                               II
                          C ă l u g ă r                    Pe  nevestite  dimineaţa  trăsei  calul  din  grajd,  îmi
         (Călătorii în Europa de Edward Brown, Londra, 4673).  spălai  ochii  la  fântâna  dinaintea  mănăstirii  şi  ple­
                                                         cai.  Drumul  se  tărăgăna,  aci  mai  depărtat,  aci  mai
        divan  larg,  în  stânga  dulap  de  perete,  asupra  vetrei   apropiat  de  pădure.  In  lucirile  dintâi  ale  zilei  se  lă-
        ardea  în  sfeşnic  de-alamă  o  lumânare,  de  amân­  muriau  sub  înfrunzita  adumbrire  trunchiurile  dc
        două  părţile  fereşti  —  una  deschisă  ;  perdeaua-i   fagi,  feriga  stufoasă,  muşchiul  catifelat.  Tălăngi
        grea  de  postav  râpâia  când  şi  când  în  vânt,  fărâ­  începură  a  bate  clar  ;  desigur  cireada  mănăstirii.
        mând singură tăcerea noptatică sub munţi.        Intorsei  capul  :  mănăstirea  însăşi  pierise  acum  din
          Stinsei  lumânarea  şi  mă  lungii  să  adorm,  dar   vedere  ;  însă,  din  partea  cealaltă,  puteam  deosebi
        gânduri  mă  cuprinseră  deavalma.  Ce  puteam  să   stânca  uriaşă,  zisă  Piatra-cu-Icoană  ;  iar  mai  la
       cred  ?  întâmplarea  cu  necunoscutul,  dacă  necunos­  stânga  se  desfăceau  din  abureală  cătunuri,  vii,  pă­
       cut  era,  în  chip  de  călugăr  ;  prepusurile  schimbate   şuni. Mi-amintii un cântec de-aici :
        potera  înşiruită  pe  muchea  zării  ;  cuvintele  egume­  Crescură zorile din jos...
        nului,  care  mă  ajungeau  ca  dintr’o  depărtare  de   Adevărat,  dinspre  largul  câmpiei  se  aprindea
        vis  :  „Unu,  doi,  trei...”  La  un  moment  nişte  sgo-   soarele  şi  apropierea  lacului  Vrâpceni  cu  sticliri  în­
        mote  —  nu  era  perdeaua  cu  sbaterea-i  mono­  văpăiate  îi  dădea  înfăţişarea  unei  răsăriri  minunate
        tonă  ;  dinspre  uşă  veneau,  cerca  cineva  să  intre.   din mare.
        Auziam ori adormisem şi mi se năzăria prin somn :  Aceste  toate  le  simţiam  mai  mult  în  mine,  fără
          — Eu-s, eu Darmani ! ?                         a  le  băga  în  seamă  cu  dinadinsul  ;  căci  mintea-mi
          In  adevăr,  paraclisierul,  pitulându-se,  de  arăta   stăruia  necontenit  asupra  întâmplărilor  din  ajun.
        şi  mai  mic  la  stat,  se  strecură  ’năuntru  cu  o  torţă   Mai  ales  după  ivirea  lui  Darmani  în  tăria  nopţii
        de  zadă  în  mână.  Flacăra,  prinsă  între  fereastră  şi   şi  după  surprinderea  cu  hârtia  misterioasă,  aruncată
        uşă,  se  clătină  fumegând,  stârnind  umbre,  parcă  din  senin  sub  ochi-mi...  îndelung  mă  nevoisem,
   41   42   43   44   45   46   47   48   49   50   51