Page 47 - 1931-1
P. 47
44 B O A B E D E G R A U
cercetasem fel şi chip, până ce mă izbise deodată jit, rătăcise câtva prin străinătăţi, apoi se înapoiase
un cuvânt repetat : gianăm — gianăm, însemnând şi, becher, îşi dusese-aici negoţu-i, cinstit şi iubit
pe turceşte „sufletul meu” şi folosindu-mi astfel la de toţi ; mai ales copiii erau bucuroşi să-şi ridice
desprinderea întregului sens în aceeaş limbă : ochii spre obrazu-i larg şi blând.
„Ştiu, ceva-mi spune, că n ai murit, sufletul meu ! Mă întrebă deodată :
Ci unde vei fi acuma ? Dac ai să te întorci cândva, — Ce drum ai luat ?
las ici rândurile astea să afli că, înaintea plecării, — Bcgazul în sus, lângă Mocreni...
gândul mi-a fost la tine, sufletul meu !” — Atunci, te-ai abătut la mănăstire ?!
Crâmpee de-alean, trase de o mână grăbită — o — Da, am şi mas aseară.
mână de femee părea. Făptura-i necunoscută, ghi — Aşaaa ? Şi taci ? Nu-mi spui de străin, de că
cită numai, mă îmbia spre vagi perspective între lugăr ? Ce-a fost ? Ce s a petrecut ? Umblă fel şi
zărite, unde tremurau tainele unei iubiri. Puţin mi fel de zvonuri.
se desvăluia, câteva clipe de lacrămi, când, pe sem Era un făcut. In loc să lunece în uitare, întâm
ne, în tristeţea despărţirii va fi încredinţat ea soar- plările cu pricina mă urmăriau, crescând, răspân-
tei mărturisirea ceea, pulsând slovă cu slovă de dindu-se tot mai vălmăşite, mai năzdrăvane. De a-
nesfârşit dor. Cui să fi fost menite ? Hârtia o ui ceea, uşurat ca de o povară, şezui să povestesc lui
tase drumeţul aciuat la mănăstire şi fugit apoi în Şodi câte-mi prinseseră urechile din bănuelile îm
părtăşite la mănăstire, din convorbirile egumenu
lui... Şodi întrerupse :
— Papâ-Sotir, vechiul egumen, ar fi adulmecat
lucrurile, dar el a trecut în lumea cealaltă.
— De asta mi-a pomenit şi Darmani.
— Darmani ? Viclean om...
— Aşa mi s a părut şi mie ; totuş am izbutit să
pun mâna pe scrisoare. Iacă...
Şi fiindcă nu înţelegea nimic dintr’însa, îi tăl
măcii cuprinsul. Şodi deschise ochii mari, nehotă
rât, fără vorbă un răstimp. Călca oarecum pe un
tărâm nebănuit ce-1 privia şi-l atrăgea deadreptul :
— Zici că s a găsit la mănăstire, şi în traista că
lătorului, şi-ai luat-o dela Darmani ? Citeşte-mi
incă odată !
începui :
„Ştiu, ceva-mi spune, că n ai murit...”
— Fireşte, ceva-i spune, zbucni Şodi, răspunzând
mai mult sieşi, cine să-i spună ? Inima-i spune...
Mai târziu am fost şi eu sigur, că n a murit. Şi cu
S ; » l î n M a c e d o n i a getam că trebuia să iasă la iveală, nu putea s’o
(Călăt-orii in Insulele Ionice, Albania şi Tesalia de Henry lase cu desăvârşire, s’o uite, să nu se întoarcă, să
Holland, Londra, 1819) nu afle măcar ce s a ales de ea...
Pe urmă, desmeticit, cu vocea slabă ca de obo
stranii împrejurări. Cum ajunsese în stăpânirea seală :
sa ? Vreo legătură ascunsă oare ? Şi el însuşi, pre — Dar asta, nepoate, asta-i o poveste de tot
supusul călugăr, cine să fi fost, cine ? Mă auzii, străină ţie, pe care n ai cum s’o pricepi. Şi, dacă
rostind cu glas întrebarea în ritmul de copite al ca ţi-aş destăinui, cine a fost oaspele de o noapte al
lului — fapt că intrasem în Clisura ; de amândouă mănăstirii, ce-ar fi pentru tine ? Nimic, un sunet
părţile grămădindu-se locuinţe de piatră, aşa de li numai, gol de orice noimă : Ruva !
niştite sub lumină. Din praguri, din fereşti, câteva Şoptii, fără voie, după Şodi : „Ruva !” Ci adânc
priviri mirate. Fântâna cu poiată colo, şi nimic în conştiinţă simţii zămislindu-se curând, deşi ne
înăuntru, afară de vuetul curgerii. Mai departe articulat : „Unde-am auzit de Ruva înainte ?” Şi,
casa unchiului Şodi, Iancu Şodi : o recunoşteam cum un cântec îndepărtat — încet şi pe cât se
după înaltul plop, care se luase parcă la întrecere propie îşi desprinde rostul şi modulaţiile astfel şi
cu turnul clopotniţei din faţă. Mă întâmpină bă ecoul acestui nume începea să mă pătrundă ci
trâna jupâneasă : „Şodi nu ştia că vii ; e dus în neaşteptate înţelesuri.
târg, dar se întoarce”. Nu aşteptai mult. Cu urări
de bun sosit, unchiul se grăbi : III
— Dacă mi-ai fi trimis un cuvânt, te-aş fi aştep
tat. Am fost să aflu ce crede lumea... De văzut, mă încredinţai că nu-1 văzusem pe
Avea în glas oarecare tristeţă, care-i rămăsese Ruva, cum nu văzusem nici pe un altul — Sdrula.
poate dela pierderea vremelnică a soţiei. De necă Amândoi împreună evocaţi, mişcau din amurgul
