Page 34 - 1931-03
P. 34
MARCU BEZA : R U V A 159
la Mudiur, care şedea pe divan cu narghileaua şi schimbat la faţă. „Aici, cum li-i obiceiul, şi la pe
cu nişte hârtii dinainte. treceri trag focuri”.
„Un cioban, Efendim, trimis de Ciacalâru. Chiar atunci, sosi şi Iusuf într’un răsuflet, aduse
Vrea şeaptesute de pâini”. veşti rele, de întâlnirea bandelor, de gloanţe schim
Mudiurul rămase cu ochii plecaţi. In tăcere bate, către şes înjos : „I-am respins, ci a fost din
crescu gâlgâitul narghilelei ce căuta parcă să-i a- parte-le o încercare să atragă potera. Ceilalţi, peste
ducă vreo idee. Crezând, că nu-1 auzi, Iusuf repetă: o mie, cu Ciacalâru, îs gata să năpădească de sus”.
,,Un cioban, Efendim, trimis de Ciacalâru. Vrea Chiazim Efendi se înmuiă. Simţi că-1 părăsiau
şeaptesute de pâini”. Şi tot el : „Dacă nu le dai, puterile. „Cine m’a blestemat, îşi zise, cine m’a
asta-i onoarea tâlhărească : n ai să te plângi, că te blestemat să vin aici ?” Se depărta pe veci locu-i
lovesc fără pricină. Şi, dacă le dai...” de obârşie. N avea să-l mai ajungă vreodată. De-
Mudiurul tresări : „Dacă le dai ? Apoi, de aia acum aici erau să-i rămână oasele. Şi Marsine, o-
m’a pus aici Padişahul să hrănesc pe bandiţi ?” doru-i scump...
Şi, cum paznicul întârzia nehotărît, adause : „N’am Rupse tăcerea Iusuf:
alt răspuns”. — Nu-i timp de pierdut !” După el îngână şi
Se sculă pe urmă şi, înainte de a coborî pridvo Mudiurul : „Nu-i timp de pierdut ! Cu o sută şi
rul, stătu pe gânduri. Chemă : „Iusuf, Iusuf!” Re cincizeci de oameni, şi nici un semn de ajutor încă...
pede, cu o temenea, acesta se înfăţişă : Intâiu pe noi şi-or vărsa mânia. Unde să ne du
cem ?”.
— Pe câţi ne putem bizui la nevoe ?
Marsine grăi sfioasă : „La Ruva...” Avea în
— întreaga poteră-i de o sutăşicincizeci de oa credere Mudiurul în darul ei de înţelegătoare pă
meni. Bat în cete împrejurimile.
trundere. Foarte rar dedea greş.
— Du-te şi vorbeşte-le, să capete ajutor şi din „Aşa e, da... la Ruva. De ne-ar feri el şi de
Cailar şi din Căstur ; de bine, de rău să fim pre Hagi-Sdrula...” întări Mudiurul, întors către paz
gătiţi. nic, care dădu din cap, îi grăbi şi el cu îndemnul,
Chiazim Efendi porni spre casă. Platanul pie şi-i duse până în poarta lui Ruva. Acesta stătu lo
ţei, cu fântâna răcoroasă dedesubt, închipuia un cului năuc, văzându-i ; aproape să nu-şi creadă
fel de oază — atât era de gol meidanul. Câţiva ochilor, când prinse şoapta Mudiurului :
negustori, buimăciţi de piroteală în fundul prăvă „Am venit să ne ascunzi... Şi să nu ştie Hagi-
liilor, mişcară deabia şi se ploconiră. Dedea spre Sdrula, aşa să-ţi ajute Allah...”
nămiezi, adevărat, şi nu era nici zi de târg ; dar în Fără să ridice ochii, în mişcări de lunatic, Ruva
muţenia ceea stăruia parcă şi un simţimânt de în trase iute zăvorul porţii ; coborî capacul greu. cu
fricoşată aşteptare grea. Şi, coborînd cu mâinile încuietori de fier, asupra scării ce ducea în catul
la spate, frământând între degete boabele de fildeş de jos : şi-i pofti în odaea-mare. încet, apoi, reve-
ale mătăniilor, Chiazim Efendi îşi ura ceasul, când nindu-şi, îi era parcă să binecuvinteze împrejura
se îndemnase a pleca din Scutari ; îşi evoca în a- rea ceea, cât de groaznică. Nici în visurile-i mai
mintire ostrovul-cetăţue, legenda cu fata paşalei, îndrăzneţe nu s ar fi aşteptat la aşa norocire. Fru
înţelepciunea spusei : „De ce ţi-e scris, nu scapi !” museţea, pe care o doria şi-o mângâia demult, în
— „Bine, dar şi aşa, să înfrunţi soarta, să te vâri taină, cu tot avântul gândurilor tinere, acolo şedea
cu ochii închişi într’o lume ca asta... Allah, ce pe divan acuma, lângă dânsul. Şi apropierea nu-i
lume !” îşi auzia paşii pe caldarâm. Vreun cocoş scădea nimic din farmecul necuprins ; ba, întreaga-i
înălţa cât-cât vocea răguşită, adăugind totuş oare înfăţişare : marama sidefie cu fluturaşi scânteietori,
care accente de viaţă în preajma minţii sale îngri haina-chimonou cusută în aur, pantofii de mătase
jorate, duse acum pe socoteli : „Numai o sută şi moi — avea un aer de covârşitoare intimitate,
cincizeci de poteraşi... Iar dânşii, oare, câţi ? De-ar prin care măriţi de teamă îi luciau ochii şi-un tre
fi mulţi şi de-ar năvăli curând, le-am putea ţine mur fără seamăn îi lua glasul, în ceeace vroia să
piept? Cu ce? Fără alt ajutor”... Domol, însă, cum fie o mărturisire, dar şi o rugăminte încrezătoare:
inainta, prânzul aromitor, lumina cu plâpâiri uşoare „Mi-a spus deseori tata de tine... Şi de Hagi-
de foi veştede în răstimpuri, seninul văzduhului Sdrula mi-a spus. Şi, când a fost să căutăm un să
prin care nori albi plutiau ca pânzele de năvi — îi laş, unde oare ne-am fi dus ? Am zis : La Ruva...
luară gândurile aiuri, spre ţărmii anatolici. „Puţin, Numai de Ruva putem fi siguri”. Iar el, înclinat
câteva luni încă, şi nu mai stă, nu mai stă... îşi iea puţin spre dânsa, cu sufletul răpit de un extaz bi
fata şi se întoarce colo, să fie liniştit, scăpat de ruitor : „Care s ar încerca să se atingă, să vă facă
atâtea nesfârşite uri, pizme şi uneltiri...” Ajunse rău, fie oricare, va trebui să treacă ’ntâiu peste tru
aproape vesel acasă, unde-1 întâmpină Marsine, pul meu”.
zâmbitoare, mândră, însăşi vedenia speranţelor Atâta zise şi se uită de-oparte. Crengile plopilor
sale, cât nu-i mai spuse nimic. La ce ar mai fi ne în fereşti stau neclintite. Pe deal pădurea, nerărită
căjit-o şi pe dânsa cu toate cele ? Poate — vorbe încă, bătea în galben. îşi trimitea câţiva copaci
de clacă, nişte curate ameninţări, şi nu alta. După răsleţi până deasupra drumului — singuratic şi el,
o vreme, însă, răsbătură împuşcături. Amândoi tre- fără ţipenie de călător, numai în tovărăşia împie
săriră, uitându-se în ochi : trită a Gropii lui Musâ ce tăia statornic zarea. Vă-
Nn rrprJ q tk fi*> rpva_______________ far»n N/Tiirliuml r\ li t n *t i tn F ovn un 1 r\ r% nrnmfA»
