Page 48 - 1931-03

C R O N I C A 173

soluţie sau In suspensie în acelaş acvariu, dar n ani precipi­ MUZICĂ. — Data din urmă când l-am văzut eram pc
tat-o sau n'am colorat-o deosebit, ca să fie făcută vădită tu­ vapor pe Dunăre. Trecusem de Ada Kale şi intram în Ca­
turor ochilor. Trăeşte astăzi numai ea în de ea. lat o, aproape zane. Soarele cădea din toate părţile şi ne urmărea pe punte,
întreagă, în aceste „grădini ale Braşovului”. ca o ploae de argint. Malurile se înălţaseră deodată şi sc
Scriitorii apar cu părţi din opera lor. întâiul, cu versuri, acoperiseră de păduri. In câte o firidă se arăta vreun sat
e Gusto Grăser. „Mă’ntrebaţi de prieteni şi de-ai mei ? Ei cuibărit. Ruine de cetăţi se cocoţau pe vreo stâncă, deasu­
sunt toţi câţi, alţi la suflet, trec, Fără de păcat prin lumea pra apelor, ca o mare zburătoare poposită. Muzica vasului
noastră Şi ’ntr’o legătură veselă cu ei. Toţi sunt câţi în cânta din alămuri.
ciudă la necazuri Se aprind numai de dragul ţării". întâia Stăteam trei inşi alături, cu spatele la coşuri, şi ne uitam
strofă e ca un acord pentru toată orhestra, alcătuită din cele înainte, pe deasupra provei, la apă şi la cotiturile car?
mai deosebite instrumente, foarte vechi unele şi de muzeu ne-aşteptau. Despre unul nu vreau să spuiu nimic. Celălalt
muzical şi foarte noui şi de jaz şi de cacofonie neagră, altele. era el, Vidu, muzicantul. L-am mai văzut şi altădată, dar
E o dovadă că literatura e vie şi în căutare vitează după epizodul acesta mi-a rămas şi se întoarce, acum când vreau
cele mai potrivite rostiri. Urmează Egon Hajek cu versuri să scriu un cuvânt despre Lugojanul de curând plecat din
şi proză. Povestirea se chiamă. Patru duşmani şi începe aşa: viaţă. Toată vorba şi toate planurile noastre de-atunci s au
„Era în a doua bătălie dela Lemberg. Linia frontului se în­ dus, ca ziua frumoasă şi acea plutire fără asemănare prin
tindea la Răsărit de oraş dela Miazănoapte la Miazăzi, şi sta gangul carpato-balcanic, dintr’o lună de vară a anului mân­
acolo deacurmezişul ca un zăvor". Ernest Kiihlbrandt dă tuirii 1930.
versuri, mai ales catrene, cu titluri ca acestea, care le arată Ii vorbeam de amintirile elevului de liceu, din Parcul
puţin cuprinsul: Minte şi inimă ; Iubirea de oameni; Arta ; Carol, dela 1906, cu cea mai strălucită şi înduioşătoare ma­
Obişnuinţă. Versuri săseşti, dialectale, ne dă Hans Lienert. nifestare corală a Românilor din toate timpurile. Banatul a
Proza lui e însă în germana literară. Mai liniştit şi cu răsu­ fost atunci într’adevăr fruntea. Iată-i pe scena Arenelor
flet mai larg ni se arată Adolf Meschendorfer. Până şi nu­ Romane în portul de ţară şi în tinereţea fără bătrâneţe, flă­
vela lui, Nenea Gustav, se bucură de o rotunjime la fel. căii şi fetele, preoţii şi învăţătorii, paurii şi domnii, din satele
Harald Meschendorfer îşi începe participarea cu schiţa bănăţene. In public sunt şi eu, sub steagurile şi în aplauzele
Cimitir la Craiova. Versuri de munte şi de meditaţie are fără sfârşit. Nu mar mai cunoaşte nimeni, dacă mar căuta
Erwin Neustădter. După el se înşiră : Konrad Nussbăcher, cu ochii de-atunci, aşa cum n’am cunoscut eu pe Ion Vidu,
cu versuri şi proză ; Friedrich Reimesch, cu Icoane din tre­ in bărbatul mai mult greoiu şi obosit, tuns mărunt şi cu o
cutul Braşovului, cu o pagină de început despte Stema ora­ mirişte albă în cap, cu ochiul neatent destul, lipsit de acea
şului ; Maria Scherg cu două poezii; Heinrich Schlandt, îndreptare repede ascuţită şi stăruitoare asupra lucrului pri­
Hermann Tontsch. Bine reprezentat e Heinrich Zillich, cu vit, care deosebeşte pe omul legat şi iubitor de viaţă. Trăia
bucăţi în versuri ca Luceafărul de seară, împlinire, Noem- din trecut. Când îi vorbeam de muzică era ca o vioară în al
vrie, Transilvania, Viaţa, Maria, Soţiei mele, Seara, Desle- cărei piept aerul răspunde deodată minunat la chemarea arcu­
gare, Casă toamna, Somnul, întărire tomnatică şi cu bucăţi şului. Ii vorbeam atunci, mai ales de muzică.
în proză ca Vechiul clopot, Sângele. Eugen Weiss scrie Ziua aceea singură între toate, ziua corurilor dela 1906,
despre Braşovul ca oraş de muzică. Incheerea o aduc rân­ nu trebuia lăsată să moară. Eram datori toţi şi mai cu
duri ale pictorilor, sculptorilor, componiştilor şi arhitecţilor seamă cei cari fuseseră faţă şi-i făcuseră măreţia, s’o păs­
saşi braşoveni, despre începuturile artei lor şi mărturisiri treze într’un fel. Iar felul nu era nici aşa de greu de gândit
de credinţă. şi nici aşa de greu de schimbat în faptă. Cel de-al treilea
Scot dintre toţi pe Fritz Kimm : „Mărturisirea mea de din tovărăşia noastră se lăsa mai pe spate în scaunul lui de
credinţă artistică ? !... răchită şi ne da ghies la vorbă. El ştia de putinţe pe care
Foarte greu lucru ! ! noi nu le bănuiam. Ii plăcea această întoarcere spre o vreme
Căci dacă e să fiu cinstit, ea se schimbă din an în an, ba când abia se pregătea să iasă din copilărie. Nu ne putea
chiar după cum desenez sau pictez. Şi pe lângă aceasta, nu urmări cât trebue, dar era plin de bunăvoinţă. Lipsa de griji
m’am îndeletnicit în viaţa mea cu teorii savante, ci m’am şi alunecarea fără zguduiri a vaporului între cele două ma­
bizuit numai pe simţul meu. luri verzi îl făceau bun. Făgăduia sprijin. Noi nu-1 ascul­
Dar poate că din lucrările mele s ar putea scoate urmă­ tam poate cât se cuvenea şi nu simţeam atunci nici nevoia
toarele puncte de vedere: Sublinierea formei cu două di- să-l credem. Gândul lucra singur şi se bucura de propria
mensii, armoniei de linii în construirea imaginei şi — neso­ lui desfăşurare. Astăzi omul poate că nici nu-şi mai aduce
cotirea principiilor curat picturale. aminte. Nu sunt mâhnit, pentrucă aducerea aminte e partea
Mărturisirea mea de credinţă se străvede şi mai limpede mea şi pentrucă astăzi mă încearcă o mâhnire mai mare.
din numele acelor pictori cari au avut totdeauna asupră-mi Din noi trei unul a plecat, şi s’a întâmplat să fie tocmai cel
o adâncă înrâurire şi cari sunt: Diirer, Holbein, Michelan- pentru care toată acea vorbă putea să aibă un rost. N auziţi
gelo, Rethel, Hodler, Egon Schiele şi Japonezii". cum trec peste noi sunetele, când săltăreţe, când elegiace,
Din materialul de ilustraţii care întregeşte acest frumos ale Anei Lugojane ? Ion Vidu bate măsura, unui cor închi­
volum ca o contribuţie în deosebi a pictorilor şi arhitecţilor, puit sau unui cor de îngeri. El însuş nu mai e decât amintire.
dau spre părere trei, d’n care două, într’o reproducere ceva Ştiam corurile şi fanfarele de astăzi din Banat şi pe unele
mai micşorată pentru Kimm şi Schmidts. din Transilvania şi dela noi. Gândul corului în fiecare sat,
întâiu pentru biserică şi apoi pentru petrecere, cred că în
cele din urmă are să oprească la el, aşa cum a oprit gândul