Page 9 - 1931-03
P. 9
JEAN BART: VIAŢA UNEI CORĂBII ROMÂNEŞTI 135
sfârşitul şi bătrânului Mircea. Vasul a fost dezar Cutreerând mări şi ţări, văzând felurite locuri,
mat, scos la reformă. Fără pânze, fără manevre, oameni şi lucruri, marinarul învaţă să cunoască lu
despoiat, corpul lui slujise ca simplu ponton în con mea, şi’n popasurile sale observă şi compară ţara
voiul de provizii, la Kilia, pe timpul războiului. lui cu celelalte.
După câţiva ani tot arsenalul marinei s’a minu ,,E om umblat, că ştie multe” — zice cu admi
nat constatând că fundul lui Mircea e în perfectă raţie, în graiul său poporul.
stare. Lemnul se petrificase. Fundul lui Mircea se Puntea lui Mircea ne-a fost cea mai folositoare
făcuse de abanos. Intră în reparaţie. Ii se schimbară şcoală. Acolo, zile şi nopţi în gol, izolaţi de restul
câteva coaste, puntea ; lumei, între cer şi apă,
o nouă arboradă şi vela- am învăţat să observăm,
tură îl transformau com să citim în marea carte
plect. Mircea se reface, a naturei ce ni-o deschi
întinereşte. Ca pasărea dea în faţa ochilor şi a
Fenix renaşte din ce minţei orizontul mărei.
nuşă. Era o viaţă sănătoa
Bătrânul întinerit por să, întăritoare. Ne um
neşte iar la drum pe pleam plămânii cu ozo
căile mărei, pelegrin nul aerului salin din
neobosit, ocrotind sub larg ; ne făceam muşchi
aripile lui de pânză, noui de criţă şi ne oţeleam
generaţii de marinar ' calităţile sufleteşti : cu
1
români. rajul, voinţa, tenacita
Ani de-a rândul, în tea, disciplina, adevăra
fiecare vară, Mircea fă tele virtuţi bărbăteşti ale
cea câte-o călătorie dc omului care dă piept cu
studii şi practică navală, primejdia, neîncetat în
cu şcoala copiilor de ma lupta cu natura. Căci
rină şi cu ofiţerii tineri. marinarul, trăind între cele 2 infinite, întruneşte în
Dar navigaţia cu pânze se deosebeşte de cea cu caracterul său trei suflete: soldat, călugăr şi poet.
aburi pe care ne-am deprins s’o vedem la pachebo Inima lui este veşnic arsă de doruri nepotolite. Pe
turile noastre rapide şi elegante. Distanţe parcurse mare îi e dor de casă, de familie, de iubita-i părăsită,
azi în câteva ore, noi, cu Mircea. le făceam adesea pe uscat îl chinueşte dorul de ducă, îl atrage marea
în câteva zile, când vântul nu sufla în pânze, sau înşelătoare şi etern misterioasă.
când sufla împotrivă şi navigam în volte. In larg pierzi noţiunea timpului. Ziua şi noaptea
Timpul pentru noi nu sunt împărţite în quar-
compta. Navigam ca să turi, câte 4 ore de ser
navigăm. Făceam artă viciu. Intr’o zi te lupţi
pentru artă. Cu toate încordat cu furtuna, vă
greutăţile această navi zând moartea cu ochii, a
gaţie primitivă, cu pân doua zi uiţi totul. Pe o-
ze, te face să înţelegi a- glinda mărei calme, sub
devărata poezie a mă bolta cerului albastru
rei. Vasele de răsboiu râzi, cânţi, glumeşti în
în general prea puţin plină voioşie...
navigă. Mircea însă a
navigat foarte mult. A DIN AMINTIRILE
BORDULUI
scotocit în fiecare an
cu deamănuntul întreg Câtă viaţă, câtă lu
Orientul. A u r m ă r i t In colacul de salvare me, figuri, caractere şi
coastele, cu golfuri şi tipuri felurite, s au pe
capuri, a intrat printre insulele Arhipelagului, rindat, în cursul anilor, pe nava aceasta isto
a atins toate porturile din marea Neagră şi din rică, şi poate legendară odată într’un viitor în
Mediterana. A urmat în Atlantic tot ţărmul Euro depărtat. îmi trec vii pe dinainte icoanele celor
pei, mergând până în Scandinavia. Mircea n a fost cari ne-au fost dascăli de energie şi disciplină,
niciodată un bastiment de răsboiu, un vas de luptă, marinari bătrâni, comandanţi severi unii, blajini
a fost şi a rămas întotdeauna nava-şcoală. Dar nu alţii, dar toţi gravi şi hotărâţi în ora când oficiau
o şcoală fixă, ancorată şi priponită la ţărm. Era o urcând treptele pe puntea de comandă.
şcoală vie, în plin aer, în sânul mării, în mişcare, o In larg, în plină maestate a mărei, ei simţeau bine
şcoală vagabondă în cari ochii ageri şi curioşi ai că o sută de perechi de ochii deschişi, mari, se aţin
tinereţei vedeau în natură ceeace învăţase în cărţi. teau asupra lor. Ştiau că fiecare gest care-1 făceau
