Page 37 - 1931-05

au venit corbi, unul după altuL...

Oaspetele necunoscut

Vremea potop â pustiu peste curtea plină de bă­ O tăcere amară şi năbuşitoare se lăsă între cei
lării. Portiţa veşnic deschisă părea o aripă frântă, doi oameni. încet, un gândac negru se furişă, fri­
care se mai ţinea într’o biată balama ruginită. Ni­ cos, dinspre colţul odăii spre altundeva.
meni nu intra —nimeni nu ieşea. Nici măcar vân­ Bărbatul îi urmărea alunecarea grăbită.. Se sculă
tul ca să scuture praful gros de pe bălăriile în­ dintr’odată de pe scaun, oftă puternic — şi zise:
doite spre cărarea neumblată. Prispa casei dormita, — „Femee, mă las de băut!...”
putrezită, sub soarele nepăsător. Căsuţa dărăpănată Femeea mai vru să zică ceva, dar bărbatul n o
stătea puţin aplecată, ca şi cum ar fi fost cuprinsă lăsă :
de-o adâncă melancolie. Spre fund, îşi isprăvea rui­ — „Iţi spun : are dreptate, are dreptate !...” — şi
narea o magherniţă nefolositoare, cu scundul ei a- holbă ochii într’un punct din peretele scorojit.
coperiş măcinat de spărturi. Şi bălării peste tot — Femeea se îngrozi puţin :
pecingine amară şi prăfuită. — „Ce ai, omule !” — un val cald de îngrijorare
înăuntru : doi oameni, bărbatul şi nevasta lui, — îi încropea glasul.
un pat vechi, două scaune desfundate, o rămăşiţă — „N’avea nicio grijă: nu-s nebun...”
de covor, o masă iăsată pe o parte — şi nimic — — „Atunci de cine spui că are dreptate ?”
nimic peste tot... Bărbatul tăcu.
La răstimpuri, cei doi oameni vorbeau, fără să se — „N’auzi ?... Cine are dreptate, spune odată !”
privească. Ochii lor cătau în pământ — fără ex­ Respirând adânc, omul zise :
presie, fără ţel. — „Tu nu pricepi, femee, ce e aici, în sufletul
— ,,Eu, — zise bărbatul — m’am hotărât să nu meu!...”
mai beau...” — şi lăsă capul în jos. Glasul îi luă, repede, o unduire vijelioasă :
— ,,Să te văd...” îi răspunse femeea, cu neîncre­ — „Nopţi şi zori de chin — o, cine le-a ştiut ?
dere. Tu ? Cine ? Nimeni!... Aici, aici, înăuntru, s a sbă-
tut un corb — se sbate şi acum — şi eu vreau să-l
— ,,Da, da... De data aceasta nu-i glumă...”
— „Hm !... Minciuni — ca totdeauna...” sugrum — şi nu pot... Uite : pune mâna — se sbate
Şi femeea, fără pricină lămurită, isbucni dintr’o- pieptul — inima — toată pustia asta de trup...”
dată în plâns şi în glas mare : — „Omule, linişteşte-te...”
— ,,Iaca, beţivule, iaca unde am ajuns !...” — Şi — „Nu vreau să mă liniştesc, nu vreau... Eram
cu braţe uscate arătă nimicul din jur. alb, ca dimineaţa — şi acum sunt negru ca înopta-
— ,.Miroase a mort şi-a pustiu, ticălosule !...” rea... Că au venit corbi, unul după altul şi s’au cui­
Grăind aşa, ea n’avea răutate în glas, ci mai de­ bărit aici — şi s au făcut toţi un corb mare, cu aripi
grabă o linişte adâncă, un fel de jale ca în preajma desfăcute — şi-a cuprins — şi-a pustiit lumina...”
morţii. Chiar şi plânsul ei nu era un plâns obişnuit, Brusc omul se opri :
— „Până acum i-a fost!... II scot eu !... N’avea
ci părea o schimonosire a feţei, o nevoe de a-şi a-
răta aceeaş tristeţă nemărgenită. grijă... Vine ajutorul...”
Bărbatul, nepăsător la vorbele femeei, părea că Femeea tăcea, privind în pământ, redevenind ne-
urmăreşte un vis interior, ale cărui linii fine şi si­ păsătoare.
nuoase nu se lăsau prinse de mintea lui, chinuită de — „De unde poate să vină ajutorul ?...”
un singur gând. Calm, omul veni lângă femee şi-i puse mâna pe
Ca şi cum ar fi fost singur, şopti : umăr. Femeea tresări. Era îndelungată vreme de
— „Are dreptate...” când nu se aşezase această mână pe umărul ei.
— „Cred bine” — răspunse femeea. — „Ce vrei ?”— şi se dădu, fără voie, în lături...
— „Nu tu. femee...” — „Stai, — vreau să-ţi spun ceva... Ascultă...
— „Dar cine ? Ştiu că te miri... Dar mă mir şi eu... Parcă nu mai
— „ Altcineva../’ sunt eu — şi-s mai bun... Stai colea, aproape...”
— „Cine ?” Femeea, tot ferită, se trase mai aproape.
— „Nu ştii tu...” — „Te rog să înţelegi, — te rog mult să înţe­