Page 39 - 1931-05
P. 39
AL. LASCAROV MOLDOVANU OASPELE NECUNOSCUT 281
— „Beam, beam, ca un păcătos... Clipele vieţii, ele. In adevăr : străini... De pildă : ce ştiu eu de
mulţime nesfârşită de corbi... Noaptea se deschi tine, tu de mine, noi de viaţa asta ? Şi dacă nu ştiu,
deau văgăunile pentru duhurile suferinţei, iar zorii nu însemnează că eu de tine, tu de mine, şi noi de
erau de spaimă. Dar ziua ?!... Uite-aşa se pogorau viaţă, suntem nişte străini ? Se înţelege... Călători
pânzele cenuşii ale pustiului peste lumina soarelui... dar ce suntem altceva decât asta? Unde e tinereţa?
Beam...” Se prăfuia sufletul în nimicnicie... Şi toate Unde sunt jurămintele ? Unde mai suntem noi ?
ca într’o prăvălire... Alunecam fără oprire... De ce Am fost — atât rămâne... Adică : suntem călători.
să te apuci ? Cine să-ţi dea o mână de ajutor?... Şi Dar moartea care ne aşteaptă ? Nu-i, ea, semnul
parcă moartea — gândul ei — aducea vreun hotar? călătoriei? Se înţelege... In alte nopţi, începeam să
Nimic — nimic...” înţeleg alte lucruri. Dacă suntem străini şi călători
Trăgând în piept aer mult, ca pentru a se ajuta, aici, pe pământ, asta însemnează că în altă parte
beţivul urmă : nu mai suntem nici străini — nici călători. Suntem,
— „Şi iată într’o zi era un soare călduţ, care, vag, adică, la noi acasă şi statornici... Vasăzică se poate
aducea aminte de copilărie... Puţin, ca o adiere ne altăceva şi în afară de ceeace petrecem acuma?
simţită... Nu mai ştiam lămurit dinspre ce ţinuturi Când cugetam aşa, inima mi se sbătea cumplit —
venea, şi, parcă nici aducerea-aminte nu mai ştiam iar corbul se depărta, lăsând în suflet ca o pajişte
ce este... Mă duc în târg. Era o melancolie pe stra luminoasă... Vai, femeea mea, cât de cumplită ve
dă !.... Şi o părere de rău... Se trăgănau pe stradele nea, pe urmă, căderea. Uite : mă prăbuşeam ca un
pustii ca nişte miazme... Merg departe, spre mar bolovan într’o baltă de smoală.
gine... Acolo e o cafenea pitită, fără firmă... Să Ce ştii tu, de nopţile mele — şi de lacrimile ce-am
bem o cafea... Văd adunaţi mai mulţi... Erau nişte vărsat atunci ?!”.
mahalagii — şi un străin, ostenit, plin de praf şi Omul se opri câteva respirări, mângâind mâna
necunoscut. Oamenii se uitau la el — şi-l ascultau... sfărogită a femeei. Femeea tăcea şi plângea încet.
Vorbeâ nu ştiu ce — şi oamenii ascultau. Mă aşez Şopti apoi :
la o parte, — cer cafea, dar nimeni nu era să-mi — „Altă viaţă’'...
dea. Glasul străinului venea şi la urechile mele. Era Bărbatul isbucni :
moale şi dulce — dar limpede şi neîntrerupt. Vor — „Da, da, — altă viaţă... Doamne-doamne, să
beâ nu ştiu ce — şi oamenii ascultau... fim curaţi, albi, tineri, — altă viaţă... Da, are drep
Uitasem de cafea... Blândeţea vorbii mă făcuse să tate, — are dreptate”...
uit. Vorbeâ de răutăţile lumei — şi dădea trist din — „Cine?” — îndrăzni femeea...
cap. Parcă adunase toată tristeţa d:n mahalaua a- — „Cine ?... Omul acela din ziua plină de tris-
ceea, în ochi, în mâni, pe frunte... Când m’am uitat teţă, la cafeneaua din marginea târgului ”...
la el, m’a prins ca într’un cleşte, cu privirea. Avea — „Dar dacă e numai o părere a ta ?”.
ochi blânzi şi o bărbiţă prăfuită... Şi am ascultat... — „Nu, nu, nu... Eu ştiu bine că l-am văzut,
Spuneâ multe, cum spun popii la biserică. Dar avea cum te văd... L-am ascultat... A deschis cartea, a
un glas ciudat: aşa de bun şi cald, că nu semăna cetit... Aud şi acum vorbele... Dacă nu le-aş şti de
cu-al nici unui om din lumea asta... Cânta, plângea, la el, de unde aş putea să le ştiu ? El a zis limpede
se lumină, — şi iar cânta. că: noi, aici pe pământ, suntem străini şi călători...
A deschis pe urmă o carte — şi ne-a spus de- Aşa a zis... Iată : nu pot spune cu temei dacă acum
acolo multe lucruri... Nu ţin minte... Şi nu ştiu cât e ziuă sau noapte, dar că a zis aşa, nu este nici o
voiu fi ascultat, când, a întors o altă filă şi a zis : îndoială... Şi când a zis vorbele astea, am avut ca
„iar aici, pe pământ, noi suntem străini şi călători...’’ o fulgerare în toată fiinţa mea, — am alergat în
Când a cetit aceste cuvinte, ceva m’a fulgerat câmpie şi am plâns ”...
în minte şi ’n inimă... M’am sculat — am plecat — Tăcură amândoi, suspinând.
am început a alerga şi m’am trezit singur în câmp... Intr’un târziu, femeea întrebă sfiit :
înţelegi tu vorbele acestea ? !.. Străini şi călători... — „...Să fie, iar, frumos şi senin ?”
Nu înţelegi, fără îndoială... Parcă eu le-am înţeles Bărbatul se ridică în picioare, privi spre peretele
atunci ?.. Când a venit noaptea cu corbii, m’am scorojit şi ţinu în palma lui tremurătoare, pumnul
prăbuşit în orcanul cel fără îndurare... Şi alte zile, mic al femeei. Pe urmă, îl lăsă să cadă încet, îşi
şi alte nopţi... Pe urmă, m’am dus iar în mahalaua duse palmele la obraz — şi începu să plângă :
depărtată, dar nu mai era nimeni. Am întrebat pe — „Da, da... Minunata reîntoarcere... Iarăşi lu
unul, pe altul... Nimeni nu-şi aducea aminte, — şi mina bună a lui Dumnezeu... Şi bunătate, — şi dra
se uitau la mine cu nedumerire. Străinul plecase şi goste... Ce-am fi fără ele ? Ce s’ar alege de tot ?
nu mai venise... Şi’n fiecare seară, cădeam în fur Am înebuni cu toţii, — s’ar stinge toată înţelege
tuna neagră... Cercam să beau, — să acopăr rea... Şi nu vreau, — nu mai vreau, nu mai vreau”...
pustiul, — zadarnic... Vorbele acelea se amesteca Sbiera acum, plângând, — cerşea ajutor, sbie-
seră cu sângele meu. Am început să le cuget. Sun rând...
tem străini şi călători. Cercam să le îndepărtez, — încet, se făcea potolire în suflet... Venea o mână
ele veneau şi mai aproape............ Nu vezi că e aşa ? blajină, — punea linişte peste furtună, aducea în
Noi suntem adevăr şi viaţă”... — uite, aşa vorbeau seninare — şi mângâia... Vremea se desfăcea în
