Page 33 - 1932-07

286 B O A B E D E G R Â U

vârâţilor negustori, dela cari luâ ce rămâneâ. Cum­ — O să-i daţi în judecată pe Sămeni? întrebă
pără câte o mârţoagă, câte o piele stricată. Ne­ Mesecicata.
gustoria lui mai dragă eră să cumpere marfă vân­ — O să-i urmărim cu judecata până în pânzele
dută de nevoie. Cum i se aprinde vreunui sărac albe. O să alergăm până ni-o cădeâ căciulile din
capul, iată că apare şi Mesecicata ca vulturul cap. Şi copiilor o să le lăsăm cu limbă de moarte
la hoit. să se judece. Ăştia nu sunt oameni! — Tâlhari.
Calmucul nu aşteptă răspunsul; dealtfel, şi ui­ — Ce vrei dela ei, dacă trăiesc în pădure —
tase ce-1 întrebase. Mesecicata tăceâ de necaz, ui- zise un altul. — Dă-le să pască capre şi să cânte
tându-se pe fereastră. din cimpoi. Parcă cimpoiul se face din piele de
«Trebuie îmbucat ceva — se gândeâ el—altfel capră.
nu se poate! * Şi tocmai când se pregăteâ să se — Asta să le dai, cimpoiu şi hoţie.
După ce se aşezară în jurul a două mese, ce
nu scoaseră Bistricenii din traistele lor culorate!
Pâini rumene crescute, brânză, slănină afumată.
Unii desfăcură marame închenărate şi din ele se
arătară găini fierte şi câte un găvănel de sare.
Mesecicata privi mâncarea asta şi ochii îi ră­
maseră pe mese. Dintr’odată ochii albaştri şireţi
îi scânteiară şi înfigându-se în faţa Bistricenilcr,
zise:
— Bine zici, moş Ivane! Aşâ sunt Sărnenii —
oameni proşti. Iar cât despre cimpoaiele lor —
să vă povestesc eu!
Bistricenii îşi ascuţiră urechile.
— Intr'un an — începu Mesecicata — pornesc
Sărnenii la Silistra după sare. Au cumpărat sare,
şi după ce au încărcat-o in căruţe au pornit înapoi.
Când au ajuns la Canara — ştiţi ce pădure e
acolo — au oprit şi au dat drumul cailor. Au in­
trat câte puţin în pădure, chipurile ca să-şi tae
câte o prăjină, şi dând peste soc se apucară să-şi
facă fluere. Fac fluere, le încearcă — pădurea asur­
zeşte de-atâta fluerătură. Se porni o ploaie, sarea
se topeşte, dar cine să simtă — fluerătorii şueră
prin pădure. Când la urmă se întoarseră, ce să
vadă? sub fiecare căruţă băltoacă, iar de sare nici
pomeneală!
Bistricenii râseră. Râseră până şi cei cu cape­
tele legate. Şi pentrucă simţiră hazul ceva mai
târziu, râsul răsună mai tare şi mai vesel.
— Să trăeşti, Hristo! strigă moş Ivan Titef cu
ochii înlăcrămaţi de râs.
— Fluerari, şi sarea s'a topit... Ha-ha-ha ! Iţi
Bisiricemi îşi ascuţiri urechile
mulţumesc de poveste, omule. Ia ascultă, Hristo,
tu poate că eşti flămând. Vino şi ia din pâinea
întoarcă din nou la Sărăndoaia ca s’o roage, înain­ noastră. Aşâ. Pofteşte-te singur.
tea hanului apărură câteva căruţe. Din ele se dă­ Jupâneasă, adu un pahar şi pentru moş Hristu!
dură jos vreo zece săteni, şi între ei, doi cu capul Bistricenii mâncară şi băură, şi mâncă cu ei
legat. şi Mesecicata.
— Iată-i pe Bistriceni — îşi zise Mesecicata — Dar pentrucă se grăbeau, îşi legară traistele,
se duc să se plângă. Iată-i şi pe răniţi. mai râseră de fluerari şi o porniră spre oraş.
Bistricenii intrară, urmând vorba începută pe Ca mulţi bătrâni, Mesecicata aveâ obiceiul să
drum: vorbească de unul singur şi când Bistricenii ieşiră,
— O să-i povestim tot, aşâ cum a fost — ziceâ îşi zise tare:
moş Ivan Titef, care-i conduceâ. — Frumos te ospătaşi, Hristule! Ah, Hristule,
— O să-i spunem, şi el, aucatul, îşi ştie treaba. frumos mai te ospătaşi!
Iar tu, Nedio, şi tu, Ivane, de cum om intră în Nu trecu multă vreme şi alte căruţe se opriră
oraş, să mergeţi drept la doftor ca să vă vadă ca­ în faţa hanului: erau Sărnenii. Se deosebeau după
petele şi să vă dea certificate. Tâlharii naibei, nu glasurile puternice. Parcă nu-şi vorbeau, ci se
le e ruşine! Lasă că-i învăţăm noi minte... certau. Intrară voinici, chipeşi, cu căciuli mari.