Page 41 - 1932-07

294 B O A B E D E G R Â U

— Acum să*ţi povestesc, Chirule, de ceeace Sărăndoaia — bătrâna, Dumnezeu s'o ierte. S’a
m'ai întrebat. Cred că-ţi aduci aminte când So- aşezat lângă el, l-a cinstit, l-a luat cu vorba şi
lacolu Regeb trecu dinspre Camcia şi veni în l-a mai şi ameţit — turcul a uitat de toate. Dela
părţile astea. începuse să facă mari jafuri. A fost o vreme cântară cocoşii şi o caravană întreagă de
şi pe aici, în hanul ăsta... Sămeni se arătară înaintea hanului... Unde în­
Deodată o mână se întinse pe deasupra capului cepură a strigă ursarii ăia, erau cel puţin vreo
lui Chiro şi o voce puternică răguşită strigă: treizeci. Să zici că Regeb s'a speriat — nu; s’a
— Vitane! Vitane! Bine ai venit mă, oaspete! ridicat, s'a suit pe cal şi a plecat. Mai erau doi
Nu te-am văzut adineauri, răul să nu te vadă. inşi cu el. Aşă a scăpat Vâlco.
Bine ai venit! — Aşă a fost—zise Vitan Ciauşul.—Stai acum să
povestesc şi eu ce mai ştiu. Nevastă, dă-ne vin!
După ce mai băură, de data asta împreună cu
Calmucul, Vitan începu:
— După neizbânda de aici, la han, Regeb s’a
înfuriat şi mai rău. A jefuit pe popa Docio din
Sărneno, a ucis pe băiatul lui Giumaliata din
Bistriţa. Câinele turbase, după cum se zice, şi
trebuiă omorit. Eu eram pe atunci sergent major
de jandarmi. Aveam sub mine cincisprezece voi­
nici.
— Te ţiu minte, Vitane ! — strigă Chiro. Ce om
mândru erai! Dar armăsarul tău sur!
— Taci. Hătru eră turcul, aveâ şi multe gazde.
Tot ce făceam, cri unde ne mişcăm, află numai­
decât ca prin telegraf. Un lucru ne-a venit în
ajutor: Regeb începuse să meargă la o turcoaică,
Hamide din Saragea. îşi puneâ omul singur capul
în traistă.
Vream să-l prind viu. Merg la Hamide. Când
a văzut biciul şi cei doi galbeni de aur pe care
i-am arătat — s'a învoit la tcate. Am potrivit să-i
trimeată o basma, pe care el o ştiâ, ca semn, în
basma o oca de mere şi să-l poftească la petre­
cere. Restul eră treaba noastră, o tocmisem noi
bine.
— Ei şi, a venit ?
— Nu, a simţit câinele, n'a venit. Poate că şi
Hamide să ne fi înşelat. Ce femee eră, cică tur­
coaică şi nici că se fereâ, nici nu se ruşinâ. Parcă
o văd şi acum: cu şalvarii de mătase, ilicul cusut
numai in fir şi părul despletit care ii ajungeâ
până sub brâu. Eră femee oacheşe, veselă, uite
DupJ ce mai biuri, de dala asta impteuni cu Calmucul, aşă ca nevasta asta, ca Vasilica.
Vitan începu Sărăndoaia, care, alături de ceilalţi ascultă cu
multă luare aminte, se roşi şi surâse.
Eră Calmucul. Rar, foarte rareori îl văzuseră — Odată am întâlnit-o pe maică-sa — urmă
atât de mişcat. Vitan. — Eră o cadână bătrână, uscată, neagră,
— Te-am văzut când ai intrat, dar nu te-am mereu cu ochii plânşi. Omul poate să fie de piatră,
cunoscut, — urmă Calmucul. Dar cum am auzit m'am gândit, poate să fie de fier, dar dacă aude
că l-ai pomenit pe Regeb, parcă m’am trezit din vocea maică-săi, nu se poate să nu răspundă. Şi
somn. II ştiu, cum să nu-1 ştiu! N’a venit într’o am croit un alt plan.
noapte şi aici ca să-l caute pe Vâlco lânarul ? M’a Tu ştii, Chiro, că pe vremea aia eră altfel în
apucat întâiu pe mine şi m’a legat, uite, de stâlpul Dobrogea.
ăla. Aţipisem puţin şi, până să-mi viu în fire, Nu erau atâtea ogoare, nici atâtea moşii, ci eră
m'a şi legat. Vâlco lânarul se retrăsese în odaie câmpie şi iarbă cât statura omului. Unde mai
şi dormeâ. La brâu aveâ chimirul plin cu gal­ sunt acum ţelinile alea ?— Nu se mai află. Iţi
beni. Nu eră aşă, Vitane? mai aduci aminte de ghengherlici ? Ce erau ghen-
— Zi, zi înainte ! gherlicii ăştia? Mărăcini. Mărăcini de rând mă-
— Ce să mai zic. El eră să-i ia şi banii şi capul, găreşti. Primăvara încep să crească, încă verzi,
dar l-a scăpat mama ăsteia — Calmucul arătă spre mici ca iarba. Iar mai târziu se fac înalţi, deşi.