Page 42 - 1932-07

IORDAN IOVCOV: NOPŢI LA HANUL DIN ANTIMOVO 295

ca o adevărată pădure. Şi aşă le spuneau pe atunci şi boceâ de parcă cântă. Mi-aduc aminte că aveâ
— păduri dobrogene. o furcă la brâu, dar nu torceâ. Şi de ce o luase?
Ţineau cale de o oră. In toamnă se uscau, vi­ Furca eră înfiptă în brâu.
tele făceau poteci prin ei, dar tot erau deşi şi când Foşni ceva în ghengherlici şi se arătă un om.
suflă vântul, trozneau şi făceau zgomot uscat — Eram aproape; l-am cunoscut pe Regeb. Am stri­
să te apuce frica. Prin ghengherlicii ăştia se as- gat pe turceşte « davrama * — adică să se predeâ —
cundeâ mai mult Regeb. dar in aceeaş clipă fulgeră o detunătură şi simţii
— De ce nu le dădeaţi foc ? că ceva mă dogori la umăr. Am înţeles că sunt
— Cum aşă, să le dai foc? Dacă le dădeam foc, rănit. Dar oamenii mei erau ca lupii, au sărit
se duceâ totul — şi ogoare, şi câmpia întreagă, cu toţii dintr'odată şi intr’o clipă Regeb fu legat
şi satele. ca un sac.
Am pornit odată pe urmele lui Regeb, ca după Tocmai mă ridicasem şi mă gândeam la rana
lup, şi am înţeles că se ascunde prin ghengherlicii mea, când ceva mă înţepă la ochiu. Am simţit
din jurul satului lui. Ce am făcut atunci eu? Am o durere aşă de straşnică încât îmi dusei mâinile
trimis un om şiret, un tătar, să spue mame-sei, la cap şi începui să strig.
că Regeb se ascunde prin ghengherlici, dar că — Ce, fuseseşi din nou rănit ?
chiar în noaptea aceea are de gând să fugă la Ana- — Nu. Mă înţepase ea, mama lui Regeb.
dol şi că nu vrea să i se arate, de teamă să nu fie M’a înţepat cu furca drept în ochiu. Noi o
prins. Pe la miezul nopţii bătrâna ieşi, noi, pe uitasem. Au sărit băieţii, voiau să o tae pe loc.
dedeparte după ea — să nu ne vadă. «Lăsaţi-o, am zis, e mamă ». Şi n am lăsat să-i
Eră o noapte straşnică. Nici lumină şi nici în­ facă nici un rău. Aşă l-am prins pe Regeb. Aşă
tuneric şi cât priveai spre cer, se vedeâ peste am rămas cu un singur ochiu. Eră un om viteaz! —
dealuri, luna subţiată şi întoarsă în jos ca o seceră. Se făcu linişte. Chiro începu să-l laude pe Vitan
Bătrâna nu intră în ghinghirlici, ci o luă pe Ciauşul, dar acesta nu-1 ascultă, priveâ înainte şi
margine. Şi unde foşneau şi sâsâiau de vânt spinii, tăceă. Ochiul cel sănătos începu să lucească şi
de parcă erau plini de şerpi. Bătrâna mergeă şi parcă se adună în el încă o lacrimă.
strigă încet: «Regeb! Regeb! Noi ne ţineam pe — Nu mi-e greu de asta — zise Vitan. — Nu
urma ei în întuneric, ne târâm pe jos. mi-e de ochiu, ci mi-e greu după vremea aia,
Nimeni nu-i răspunse bătrânei. Luna apuse şi după tinereţe. Ah, tinereţe, tinereţe!
se făcu şi mai întuneric. La o vreme bătrâna tăcu; Tresări, se îndreptă şi zise:
o pierduserăm. Am crezut că Regeb a ieşit şi vor­ — Destul. Nu sântem femei. Ia umflă cim­
besc undeva. Ne târîm încet şi auzim glasuri. poiul, amice! Mai zi vreun cântec vitejesc de altă
O vedem pe bătrâna că stă jos şi plânge. Plângeâ dată. Nevastă, mai adu vin!

UN P U M N D E C E N U Ş E

De mai bine de şase ani nu ne mai văzuserăm buturugă în lături, ce-şi arată rădăcinile ca nişte
cu moş Gheno. Şase ani şi mai bine nu mai tre­ şerpi negri; când am văzut toate astea, dintr'odată
cusem pe drumurile astea, pe care mergeam cândva mi se lămuri, că de aici încolo drumul nu duceâ
şi ne întorceam cu el, când ne duceam la schelă. nicăeri în altă parte decât la hanul dela Antimovo
Nimic nu se schimbase: povârnişurile dulci ale şi strigai, ca să acopăr zgomotul roţilor:
dealurilor, câmpul, fâşiile ogoarelor cu miriştea — Ce a ajuns Sărăndoaia, moş Ghenule ? Ce e
galbenă, drumurile aşternute intre ele ca nişte cu hanul dela Antimovo?
şerpi, apoi lărgimea aceea, linia fără sfârşit a ori­ De data asta moş Gheno nu surâse şi făcu un
zontului, desfăcută cât mai bogat ca să cuprindă semn care mă sperie. Numaidecât trase hăţurile
cerul întreg de deasupra. Şi, departe, undeva, un cailor şi crezu: că vrea să oprească, pentrucă de
punct mic, o moară de vânt, care îşi învârteşte zgomotul roţilor nu puteâ vorbi. Dar moş Gheno
a lene aripele albe, de ţi se pare că face semn privi spre pădure, opri căruţa şi zise:
din mâini şi te chiamă. — Iată-1 pe Chiro, Chiro Cotomanul. El ştie, el
Moş Gheno se întoarce la mine surâzând şi vrea să ne povestească. Ia vino, mă Chirule, încoace !
mă priveşte. II pricep: multe ne spuseserăm, multe La marginea pădurii, acoperit până la brâu de
mai aveam să ne spunem. Şi când am pătruns tufiş, stăteâ un moş de statură mică. L-am re­
în pădurea Ilanlâcului, când am văzut tinerii co­ cunoscut pe Chiru. îmbătrânise de două ori mai
paci de stejar cu frunzişul des, aliniaţi unul lângă mult, de două ori eră mai abătut, mai trist. Veni
altul, ca şi când în fiecare eră un suflet şi su­ la noi, se salutară cu moş Gheno, mă salută şi
fletele acestea, orânduite la o veşnică nemişcare, pe mine, dar privirea-i eră nepăsătoare, străină.
îşi şopteau ceva; când am văzut micile poiene Am înţeles că nu mă recunoscuse.
din pădure acoperite cu iarbă uscată, mărăcinii — Unde-ţi sunt ochii, mă Chirule! — îl certă
cu măceşii roşii, cotiturile drumului cu câte o moş Gheno. Nu-1 cunoşti cine este?