Page 43 - 1932-07

296 B O A B E D E G R Â U

Chiro mă privi a doua oară, clipi din ochi şi « Tată, strigă el, am să pun mâna pe topor! * —
surâse. « Taci, îi zic eu, taci că ne omoară *. Ce să facem,
— Mă, dascăle, tu eşti ? Nu putui să te cunosc. nu le putem ţine piept. Am dat vitele. Ii veneâ
Mă uit, ofiţer, de unde să ştiu că eşti tu. Hai, bine greu feciorului. S'a dus pe lângă boi şi, vită e,
ai venit, dascăle. U-U, şi tu te-ai făcut mărime! dar pentmcă ne hrăneau — apucă de-i sămtă. Au
Abiâ acum am dat mâna ca vechi prieteni. luat boii şi au plecat.
— Chimie — zise moş Gheno — învăţătorul vrea Dar, să lăsăm asta, greu, negreu după vite —
să-i povesteşti de Vasilica, de han. sunt şi alte lucruri mai grele. Şi atunci ca şi acum,
Chim mă privi, ca şi când nu credeă că nu păzeam pădurea asta. Viu într’o zi şi văd că soseşte
ştiu nimic. armată multă, antilerie, cavalerie, infanterie. Merg
drept peste câmp, se duc mereu spre graniţă.
După un ceas, două se auzi bubuitură de tun.
îmi făcui cmce şi-mi zisei: Doamne, ajută-i acum
pe Bulgari.
Multă oaste a mai trecut. Şi tot privindu-i câţi
sunt, mi-am zis: Nu e şagă treaba asta, oamenii
ăştia au să dea piept acolo, au să se împotrivească.
Şi când colo, chiar in aceeaş zi spre seară înce­
pură să se întoarcă. Şi tot aşâ, mereu peste câmp,
peste dealuri. Acum e acum, mi-am zis eu şi mă
gândeam să fug sau să mă ascund in pădure.
Şi aşă cum stăteam şi priveam, cineva mă strigă.
Mă întorc, soldaţi români. De unde să-i văd când
au sosit. Vino, zic ei, aici. M'am dus. Tu, zic
ei, ştii unde este hanul dela Antimovo ?
Cum să nu ştiu, zic eu — eu le cam pricep
limba. Hai, zic ei, să ne duci până acolo. Bine!
Am pornit. Nu erau prea mulţi — erau cam la
vreo zece inşi. Şi măcar să fi fost armată adevă­
rată, dar erau de-ăia de duc căruţele, trenări.
Mergem pe drum şi mă gândesc: Vasilica nu
e proastă să stea pe aşâ vreme, o fi închis hanul
şi s'o fi dus la oraş. Dar când am ajuns, ce să
văd — hanul deschis. Şi măcar să se ferească
cumva, să se îmbrace mai sărăcăcios, dar ea îm­
brăcată bine, veselă, ca şi când nu eră războiu,
ci nuntă. Nici că vrea să ştie. De cum o zăriră
mocanii, îşi muşcară limba. începură să se uite
unul la altul, să-şi dea ghionturi.
La început nu eră nimic. Au mâncat şi băut.
Şi se şi grăbiau. Dar omul când se grăbeşte, uşor
i se suie vinul la cap. S'au îmbătat oamenii şi
Ne aşezarăm toţi trei la umbră
începură să se uite la Vasilica, începură să-i arunce
— Hei, dascăle! S'a dus. Nu mai e Sărăndoaia, câte o vorbă. Mă uit şi eu la ea, îi fac cu ochiul
mei hanul. Am rămas ca nişte orfani. Dacă mai să plece, să fugă. Nu mi înţelege, râde. De-aia
eră hanul, ce erai să mă găseşti aici? Straşnic când Dumnezeu vrea să piardă pe cineva, mai
lucm a fost! Am să-ţi povestesc. Cum să nu-ţi întâiu îi ia mintea omului. Măi, fetiţo, mă gân­
povestesc, când pe toate le-am văzut cu ochii mei! desc eu, acum ai găsit vreme să câştigi bani,
Moş Gheno deshămă caii şi ne aşezarăm toţi trei acum ţi-a venit să te arăţi că eşti frumoasă!
la umbră. — Stai — zise moş Gheno. — Ce, tu vrei să
— Rău a fost de cum s’a auzit că are să fie zici că Vasilica se îmbrăcase frumos, întradins
răzbciu — începu Chim. In satul nostru a venit pentru ei, pentru mocani?
cavalerie românească, cu un locotenent în cap, unul — Nu, nu zic asta. Dar mă miram. Apoi mă
înalt şi rău. Au început să strângă vitele. Mă ştii gândii şi mi-am zis: aşâ e ea, veselă.
că eu cam hoinăresc, dar am puţin pământ, iar — Pe urmă ?
copiii îşi caută de treabă. Aveam doi boişori, erau — După aia începu să fie rău — auzeam cum
din prăsila noastră, tineri şi fmmoşi ca doi po­ îşi şoptesc, pricepeam la ce se îndeamnă să facă.
rumbei. Unde e Calmucul, mă gândesc eu. El, de unde
Au venit să-i ridice. Mă uit; fiu-meu cel mare niciodată nu se mişcase dela han, unde o fi acum?
Ivan, înemntat şi tremurând nu vrea să-i dea. Tocmai adusese Vasilica vin şi se întorceâ. Unul