Page 50 - 1932-08

IORDAN IOVCOV: NOPŢI LA HANUL DIN ANTIMOVO 369

Ţăranul tăcu şi privi din nou oile, fără însă ciule, zice, du-te, nu sta de loc. Du-o pe Nonca.
să le vadă. Undeva în apropiere, în toiul arşiţei, Ce să fac, s'a pornit a plânge copila, apoi şi măsa.
ţipa un cosaş. Şi iată, am venit.
— In vara asta mă rugă să-i dau drumul, să — Dar e adevărat ? strigă mocanul. Unde e
meargă şi ea la seceriş. Săraci suntem. Avem rândunica asta?
nevoie, dar când o vedeam aşa de slăbită, bolnăvi­
cioasă, nu-mi venea să-i dau drumul.
«Te rog tăticule, lasă-mă, vreau să merg şi eu
cu fetele ».
« Bine, zic, dacă e aşa *. Şi i-am dat voie. Acum,
ce s'a întâmplat, nu ştiu, că n’am fost acolo. In
câmp se culcau, în câmp se sculau. Ştiu astea,
din cât mi-a povestit ea. Odată, au secerat toată
ziua, seara au cinat, apoi fetele au cântat şi
glumit. S'au culcat. Nonca, aşa o chiamă pe
fata mea, s’a culcat şi ea.
«M'am culcat, zice, tăticule, între snopi, sub o
claie, m'am culcat la adăpost ca să nu mă tragă,
şi m'am învelit. Am adormit. Pe la o vreme simţii,
zice, ceva greu, ceva rece, uite aci pe piept. Deschid
ochii: şarpe! *.
— Măi!
— Apăi, şarpe. Incocoloşat, se culcase pe piep­
tul ei. Ţipă, şi apoi cu toată frica, îl înşfăcă şi îl
asvârli la o parte.
— II asvârli! Se întâmplă de astea prin seceriş.
Am auzit de un şarpe că a intrat în gura unei femei.
Dar de muşcat, n'a muşcat-o, nu-i aşa?
— Nu, n'a muşcat-o. Se culcase pe sânii ei. L-a
luat şi l-a asvârlit. Aşa îmi povesteşte dânsa. O fi
adevărat, o fi vis, nu ştiu. De atunci fata nu e
bine. S'a uscat ca o suveică. O doare pieptul.
«Acolo, zice, unde a stat şarpele, mă doare
rău ».
— Măi, măi, măi, se mira mocanul. Dar acum El rlnuse aşa pe şosea mulţi vreme, privind dupi ciruţi
unde o duceţi? La doctor?
— Doctori... câţi doctori n'am mai schimbat! — Apoi nu ţi-am spus, aici s'a arătat, în Man-
O duc acum... hm... cum să-ţi zic... Dacă ar gilari.
fi după mine, eu nu cred, dar mintea de muiere, — Albă?
nu ştii cum e? Ş’apoi e bolnavă, plod... — Ca zăpada.
Glasu-i tremura şi tăcu. Isi roti privirea, îşi Aşa, nedumerit cum era, mocanul îşi roti pri­
netezi când mustaţa, când barba, nerasă de mult, virea şi o opri pe şosea: în fiecare zi prânzea
aspră şi presărată cu smocuri întregi de fire albe. cu turma tot pe pajiştea asta, dar parcă abia acum
Nu era nevoie să-i mai spuie altcineva mocanului, băgă de seamă câte rândunele stăteau aşezate pe
că fiecare fir alb era semnul unei griji. sârma telegrafului. De altfel nici de mirat nu era:
— Alaltăieri seara — povesti mai departe ţă­ se apropia ziua Schimbării la faţă şi pe vremea
ranul— sosiseră săteni de ai noştri dela schelă. asta rândunelele ca şi berzele se adună, pregă-
Şi au vorbit ce-au vorbit, ştiu eu? Oameni fără tindu-se de plecare.
griji, poate c’or fi glumit. Şi uite că vine într’un Aşa de multe erau rândunelele şi aşa de dese
suflet la noi Stoeniţa, naşa noastră, o gură, ştie una lângă alta aşezate, încât firul atârna îngreuiat
toate. ca mătănnle.
« Gunciule, strigă încă dela poartă, ai mare no­ Multe, dar toate negre.
roc, noroc are şi Nonca. Hai să fie într'un ceas — Iată, pentru asta am venit, zise ţăranul cu
bun». «Ce e? zic eu. bărbăţie şi oarecum uşurat, mi-am zis, să te în­
Nicola si Penciu ai lui Sideri au venit dela schelă. treb, poate că ai văzut-o, poate că ăi fi auzit...
Spun că la Mangilari s'ar fi arătat... s’ar fi ară­ — Nu, frăţioare, nu. Rândunică albă? Nici n’am
tat o rândunică albă! Albă de tot, ca zăpada. Ei ? auzit, nici n’am văzut.
Tu — zice — ştii ce este rândunica albă? Ea, zice, Dar dintr'odată mocanul se gândi că poate
la o sută de ani odată se arată, iar ăl de o vede, să-i desnădăjduiască pe oameni cu totul şi zise:
de ar fi bolnav de orice boală, se face bine! Gun­ — Poate să şi fie. Poate. Bivol alb, şoarece alb