Page 53 - 1932-08

372 B O A B E D E G R Â U

pe Albena, dar când au văzut-o din nou de aproape, Unit începură să suspine şi păşiră spre dânsa.
toţi îşi opriră răsuflarea. Albena era aceeaş Albena, Femeile, în deosebi, dădeau buzna, iar jandarmii
numai că nu râdea, ochii nu-i mai jucau ca mai le împingeau înapoi. In această clipă, de undeva
înainte, ci aplecaţi sub sprâncenele subţiri, priveau din spate, se auzi glasul tremurând şi furios al
în jos. Purta rochie de postav şi scurteica cu piei lui moş Vlasiu:
de vulpe pe margini. Avea mâinile puse cruce — Băieţi, ţineţi-vă, nu o daţi. Ce se face satu,
fără Albena!
Albena ajunse la căruţă, se urcă şi, aşa cum era
în picioare, strigă încă cdată:
— Am greşit. Iertaţi-mă !
Apoi se aşeză şi tăcu. Atunci îi aduseră copilul,
cel care o denunţase. Şi, când văzură cum ea îl
îmbrăţişează şi-l sărută, nu rămase om care să
nu-şi simtă ochii înlăcrămaţi.
Dintr’odată moara se opri. Motorul, care zi şi
noapte bubuia neîncetat, ca o inimă în coşul de
fier, se opri şi tăcu pe neaşteptate. Crezură că s’a
stricat ceva. Dar iată că în uşile largi ale morii
se arătă Neagul, meşterul pietrelor, se strecură
printre căruţe şi cai, venind încoace. «Poate că
a oprit moara ca să mai privească şi el », ziseră
unii.
Dar Neagul îşi deschise drum, veni până lângă
căruţă şi, îmbrăcându-şi haina — un paltonaş scurt
cu guler de blană — sări în căruţă, aşezându-se
lângă Albena. Se mirară toţi cei din jur: dacă
cumva Neagul glumea, ar fi trebuit să fie vesel,
pe când el albise cum e pânza.
— Jos! îi strigă jandarmul şi-l luă de umăr.
Dă-te jos!
— Nu, nu mă dau jos, şopti Neagul. Eu l-am
ucis pe Cuţar.
— Ce, ce a zis? strigă Marin ciocoiul, care era
ajutor de primar. Şi asta-i bună; se poate aşa
Dar Neagul îşi deschise drum
ceva?
în faţă, părea că merge smerită la biserică. Dar Spune adevărul? o întrebă el pe Albena.
când ajunse între zidul de oameni şi-şi ridică ochii, Albena dădu din cap şi o podidiră lacrimile.
privirea aceea, pe care fiecare bărbat o cunoştea In jurul căruţei se înghesui lumea grămadă. Şi
şi care acum era şi mai frumoasă, pentrucă era ca şi când abia acum se deschiseră ochii tutulor,
asuprită de chin, şi acele sprâncene subţiri ca şi văzură că şi Neagul este blond şi frumos, că
faţa-i albă — din ea parcă ţâşnea fermece care poartă căciula dată pe spate. Purta şi el haină
îmblânzesc şi leagă. Păcătoasă era femeea asta, scurtă de postav cu gulerul de blană. Totul se
dar era frumoasă. Femeile care se pregătiseră a o lumină ca ziua.
huli, rămaseră tăcute, iar băţul lui moş Vlasiu
nici că se mişcă. Toţi începură să strige, să facă gălăgie. Când
Şi în tăcerea asta, în cele câteva clipe se întâmplă mirarea trecu puţin, compătimirea faţă de Albena
minune, se îmblânziră şi cele mai tari inimi, com­ dispăru într’o clipă. Femeile din nou o săgetară
pătimire şi bunătate licăriră în ochii bărbaţilor şi cu ochii plini de ură; undeva în urmă se ridică
ai femeilor. în sus ciomagul lui moş Vlasiu.
— Măre Albeno, măre fata maichii, se auzi «Căţeaua, strigă el, strică încă o casă! ». Pe
plângând o voce femeiască, ce ai făcut, Albeno! feţele bărbaţilor se lăsă un nor şi, cu toate că nu
— Ah, Albeno, Albeno! ziceau încă nimica despre Albena, dar parcă
— Tuşe Dimche, strigă ea, iartă-mă ! Apoi, întor- nu puteau răbda ca Neagul să stea lângă ea.
cându-se în partea cealaltă: — Liuţo, Tudorche, Dar toate veniră aşa de repede şi pe neaşteptate,
Savche, iertaţi-mă ! Rămâneţi cu bine vă zic la toţi! încât nimeni nu ştia încă ce să creadă şi ce să
Mulţi plângeau. Iar Albena păşea tot aşa de spuie.
tristă şi liniştită şi tot aşa de frumoasă. încurcat era până şi Marin ciocoiul, ajutorul
— Iertaţi-mă! strigă ea la toţi. Sunt tânără, am de primar.
greşit. Iertaţi-mă! — Nu se poate, strigă, şi privea ca trăsnit.