Page 54 - 1932-08

IORDAN IOVCOV: NOPŢI LA HANUL DIN ANTIMOVO 373

— Cum aşa, Neagul... toţi îl ştim om cinstit, — încotro, în oraş?
nu se poate. Dă-te jos, Neagule! — Nu, la primărie, la judele-instructor.
— Mâna! strigă jandarmul ce se urcase şi el Şi căruţa porni in goană. O femeie veni în
in căruţă. Dar Marin ciocoiul prinsese caii de fugă din spre moară; era slabă, îmbătrânită prea
hăţuri. de timpuriu, veştejită. Era Neguleasa. La început
— Domnule jandarm, te rog, aşteptaţi puţin. asculta fără să priceapă cele ce i se spuneau, apoi
Cum se poate, omul are nevastă, copii. Demir, fugi după căruţă, dar se opri, se trânti jos pe
strigă el vătăşelului, ia dă fuga şi chiamă pe Ne- pământ şi, acoperindu-şi ochii cu mâinile, începu
guleasa. Mai repede! să plângă cu hohote.
— Mână! repetă jandarmul.

F R A Ţ I I S E N E B I R E N I

Dela moara lui de vânt, oprită de arşiţă şi cu trecutului, care stăteau unul lângă altul, privind
aripile lăsate ca o pasăre bolnavă, moş Şterie în urma celor ce se duceau.
privea spre cei doi copaci singurateci dela miazăzi Aceşti doi copaci îi privi Halii Hogea, îşi privi
gândindu-se la cei doi fraţi senebireni. Acolo, si casa din spatele lor şi, pe când îşi lua rămas
unde aceşti doi copaci, întocmai ca doi stâlpi bun şi bărbaţii cântau sălbatic, iar femeile plân­
verzi, se înălţau spre cer, după linia orizontului geau, se întoarse spre moş Şterie şi îi zise:
era satul Senebir şi în el locuiau Petre şi Pavel, — Iartă, Şterie ciorbagi. Noi ne ducem. Am să
cei doi fraţi senebireni. plec departe, până la Mare. Dacă cumva şi acolo
Nu erau doi fraţi — se gândea moş Sterie —
ca două vite muncitoare, blânzi, buni, să trăiască
în cinste, cu frică în Dumnezeu şi milă de oa­
meni. Erau întocmai ca doi lupi, cruzi, răi şi la­
comi, aşişderea lupilor albi de baltă, cari trec
iarna Dunărea îngheţată şi hoinăresc pe şesurile
Dobrogii. Aşa se arătară şi ei. Sosiră într’o bună
zi în Senebir — era pe vremea războiului rusesc —
aducând cu ei turme ca norii — şi oi, şi herghelii,
şi vite, dar toate astea nu erau munca lor, ci japca,
răpite în vremea asta turbure.
Se înfipseră în Senebir aşa cum se înfige căpuşa
în came vie. Cine era slab, căzu şi îngenunchî
înaintea lor, cine era mai tare, fu împuns şi sdrobit
ca de coarnele taurului. In mai puţin de douăzeci
de ani cei doi fraţi ajunseră stăpânii întregului sat.
Un singur om cu ceva stare mai rămăsese la
Senebir — Halii Hogia. Când şi casa acestuia —
un conac mare alb, cu ciardac şi doi ulmi în faţă —
aceiaşi doi copaci îndepărtaţi la cari se uita acum
moş Şterie — când şi averea aceasta trecu în mâi­
nile fraţilor senebireni, atunci mâna de Turci cari
tot se mai ţineau în Senebir, se rupseră şi o por­
niră in spre Anadol.
Se născuseră pe pământul acesta şi le venea
greu să se despartă de el. St imbătară, cu toate
că niciodată in viaţa lor nu băuseră vin, jucară
in horă, cântară, plânseră, îmbrăţişară şi pe prie­
teni şi pe duşmanii de până ieri.
In cele din urmă porniră şi aproape toţi sătenii, Moţ Şterie privea spre cei doi copad singurateci
intre cari şi moş Şterie, ieşiră să-i ducă până în dela miazlzi
marginea satului.
Hotărîseră să plece în zori, dar iată că ieşise am să dau de rău, ca şi aici, am să merg şi mai
luna. Cerul era limpede, câmpia se întindea în departe, dincolo de Mare. Averea mea au luat-o
larg, îmbrobodită cu o ceaţă albă, şi acolo, unde cei doi fraţi. Fie. N'am să spuiu să nu le fie halal.
era satul, între pereţii albi ai caselor cu ferestrele Dar ascultă ce-am să-ţi spuiu: vezi cei doi ulmi?
negre, neluminate, se înălţau cei doi ulmi întu­ Pe ei i-a sădit tata cu mâna lui, când m’am născut
necaţi, parcă erau două suflete, două arătări ale eu şi cu frate-meu. Ei ne-au fost hărăziţi nouă,