Page 55 - 1932-08

374 B O A B E D E G R Â U

sunt norocul nostru — îi ştii cum sunt, verzi, ve­ seceta fusese mare. Altădată zicea: «Bine spunea
seli şi nici o cracă uscată între frunzele lor. Dar Halii Hogea, e făcut!». Dar nu îndrăsnea să spuie
ce-are să fie de-acum încolo? nu ştiu. Nu cred ceva cuiva, îşi ascunse în el taina şi tăcu.
că ce-a dăruit Dumnezeu cuiva, să-l ia îndărăt Rămase celălalt copac. Şi cum crăcile lui se
şi să-l dea altuia. Nu cred, ţine minte vorbele despărţeau la vârf, iar trupul îi rămânea ascuns
mele, Şterie ciorbagi... în dosul orizontului, tot se părea că nu e unul,
ci doi copaci.
Aşa îl vedea acum moş Şterie; şi lui i se părea
că sunt tot doi. Cei ce priveau de departe, credeau
de asemenea că cei doi copaci sunt la locul lor
şi, ca întotdeauna, vorbeau de cei doi fraţi sene­
bireni.
Că nu sunt toate aşa după cum erau mai înainte,
asta o ştia moş Şterie. După întâiul semn aştepta
acum şi pe al doilea. Dar treburile lui Pavel,
fratele mai mic, porniră şi mai bine. Muri ne-
vastă-sa, dar luă alta, tânără, şi i se mai născură
copii. Bogăţia şi puterea lui creşteau, aşa că moş
Şterie crezu din nou că ce-i spusese cândva Halii
Hogea nu erau decât vorbe şi nimic altceva.
Dar se întâmplă zilele astea ceva care făcu nu
numai pe moş Şterie, dar şi pe toţi sătenii cari cărau
snopii dela câmp, sau mergeau cu căruţele pe dru­
muri — şi toate drumurile de pe şesul acesta parcă
se învârteau în jurul celor doi copaci — să vor­
bească din nou despre fraţii senebireni, şi vorbeau
acum mai mult decât oricând. Se aflase o mare
noutate: fiul lui Pavel, flăcău acum, urit de mama
lui vitregă, gonit şi de tată-său din pricina ei,
fugise şi, după ce se pierduse câteva luni, apăruse
acum cu câţiva tovarăşi prin câmpiile din jurul
Senebirului, oprind şi jefuind pe călători. Fiul
lui Pavel senebirliul bandit — iată vorba din gura
tutulor!
— Vezi cti dot ulmi ? Pe ei i-a sădit tata cu măna lui
Mai întâiu moş Şterie îşi zise: «acu are să se
întâmple ceva *. Şi aşteptă o zi, două, aşteptă
Au trecut mulţi ani de-atunci. Moş Şterie era
tânăr, îmbătrâni, dar nimic nu se întâmplase şi săptămâni. Toate mergeau ca mai înainte. Maşina
aproape că uitase cuvintele lui Halii Hogea. Fraţii de treierat bubuia in curtea senebirliului, grâu
senebireni se îmbogăţeau din an în an, nici un cum e aurul se scurgea în hambarele lui, căruţele
străin nu se mai aşezase in sat, iar cei doi ulmi aduceau snopii din toate părţile şi grămădeau
se înălţau tot mai sus şi mai sus, în spre cer. claiele cât munţii. Moş Şterie nu mai putu răbda
Se pare că Halii Hogea se înşelase: fericirea şi se duse în Şenebir, privi ulmul, îl privi din
străină era şi fericirea fraţilor senebireni. spate, din faţă, îl privi din toate părţile: copacul
Dar soarta oamenilor tot in mâna lui Dumnezeu era sănătos, verde şi vesel — nu se zărea nicăieri
stă: unul din fraţii senebireni, cel mai în vârstă, nici o cracă uscată.
Petre, care, îmbătrânit şi obosit lăsase pe feciorii Iată la ce se gândea acum moş Şterie, stând
săi la muncă, iar el vedea de albine în jurul casei, sus pe scara morii lui de vânt. Iar când într’o
muri dintr'odată. Muri din nimica: îl înţepase o parte a snopilor se prelinseră umbre, peste mără­
albină — parcă pe cine nu l-a înţepat albina? Dar cini se lăsă o lumină moale şi gingaşă şi în aer
el se umflă, se învineţi şi in două, trei zile muri. se simţi răcoreala, se dădu jos şi se duse in mijlocul
Nu moartea asta îl mira însă pe moş Şterie, pen- albinelor. Se lăsă pe vine în faţa stupilor şi se uită
trucă, oricum ar fi, tot sfârşitul unei vieţi omeneşti cum una câte una se întorc albinele şi cum, atunci
este, ci se miră când băgă de seamă că tocmai când scoboară la intrarea stupului, se aşează greu,
în aceeaş vreme unul din cei doi ulmi începu a se cu sgomot, parcă ar fi picături grele de ploaie.
usca, frunzele-i se lăsară în jos şi se ofiliră ca « Sunt îngreunate de miere, drăguţele », îşi zicea
opărite. Copacul nu mai scoase crăci noui şi la moş Şterie şi se bucura. Era aşa de furat încât
anul îl tăiară. abia după ce câinele începu să latre, văzu că
Mult s'a gândit la asta moş Şterie. Zicea câteo­ înaintea morii se oprise o căruţă cu cai suri mari
dată : «o fi de secetă ». Şi într'adevăr, anul acela şi că cineva venea spre el apărându-se cu biciul