Page 56 - 1932-08

IORDAN IOVCOV: NOPŢI LA HANUL DIN ANTIMOVO 375

de câine. Moş Şterie îl cunoscu pe Pavel Sene- Mă gândesc şi într’un fel şi într’altul. Poate că
birliul. nu l-am ucis, nu văd sânge, nu văd nimica. Dar
Nici vârsta, nici grijile din aceste din urmă dacă ticăloşii ăia, tovarăşii lui l-au târit şi îngro­
zile nu-1 schimbaseră. Era tot aşa de drept, înalt, pat undeva?
călca tinereşte şi larg. De ani de zile toţi îl ştiau — Nu-ţi pune aşa gânduri la inimă, Pavele.
la fel: cu părul albit, mustăţi haiduceşti încărun­ — Nu ştiu. Acum îl caut, viu, mort, trebue
ţite, dar cu faţa roşie. Purta abâ şi nădragi suri, să-l găsesc.
iar peste brâul roşu încinsese o cartuşieră. Arma Senebirliul se sculă. Moş Şteriu văzu înaintea
o lăsase în căruţă. Fără armă Senebirliul nu se lui, pe omul tare şi neînduplecat de altădată.
ducea nicăeri. — Cc secetă! zise Senebirliul cu glas liniştit.
El se apropie de moş Şterie şi începu a vorbi Tot aşa secetă era şi în anul când a murit nenea
tare, ca şi când ar fi vorbit mai multor inşi. Veni Petre. Era aşa o secetă că unul din copacii din
vorba despre recoltă, de timp, de treierat, care, faţa casei s'a uscat...
dacă timpul avea să ţie tot aşa de uscat, avea Mai stătură încă de vorbă şi, când se întunecă,
să se încheie curând. Senebirliul se prefăcea că Senebirliul se sui în căruţă şi dădu biciu cailor suri.
e vesel, dar moş Şterie îi cunoscu durerea in ochi. Câteva zile în şir moş Şterie se uita de pe scara
De altfel şi el tăcu şi-şi lăsă privirea în jos. morii lui de vânt cum căruţa asta cu cai suri
— Dar pe nepricopsitul de fiu-meu nu l-ai ridică praf şi aleargă, când într'o parte, când
zărit cumva, întrebă el cu voce schimbată. Nu într'alta a drumurilor. Se îndepărta, pierea un­
cumva s'a arătat pe aici? deva şi se arăta din nou. Alerga câte o zi întreagă
— Cine, Ivanciu? Nu. Pe aici n'a fost. pe câmpia netedă şi uscată, ca într'un cerc in
— N’a fost ? Nu mă minţi! mijlocul căruia se înălţau cei doi copaci din Senebir.
— E, Pavle, şi tu. Iţi zic că n’a fost, nu l-am într'o noapte, o voce tinerească, aproape de
văzut. copil, strigă înaintea morii şi moş Şterie ieşi. In
— Eu l-am văzut. Şi nu numai că l-am văzut,
dar şi..., şi Senebirliul făcu din mână, ca şi
când ar fi voit să arate ceva isprăvit.
— L-am întâlnit eu pe Ivanciu al meu, adăugă
el, şi mi se pare că l-am miruit. Fie şi aşa, un aşa
fecior!
— In noaptea aia, începu Senebirliul, care, după
toate, arăta că-1 apasă ceva pe suflet şi se grăbea
s’o spuie, am trecut pe la hanul lui Petre. Era
târziu. De cum mă dădui jos din căruţă îmi ieşi
înainte Petre: «Aman, bade Pavele, să stai aci,
să nu pleci. Uite chiar acu trecură ăia. Era şi
Ivanciu ». Aşa ? zic eu, mă şuii în căruţă, un biciu
telegarilor, îi vezi ce smei sunt, şi drept pe urma
lor. Intr’un loc văzui umbre de oameni, unul se
repezi să prindă caii. Ridic arma... «Tată, eu
sunt!», strigă.
— Cine, Ivanciu?
— El era, l-am cunoscut. Inima nu-mi tresări.
Şterie, am tras. Am tras drept în el şi am dat
drumul cailor.
— L-ai omorit ?
— Aşa cred. Trebue să-l fi omorît.
Moş Şterie îl privi mirat. Ambii tăcură.
— Nu se poate, strigă moş Şteriu. Nu l-ai ucis.
De-1 ucideai era să fie găsit. Ai mai mers pe-a-
colo?
— Cum nu, am fost, am fost.
— E? El se apropie de Moş Şterie şi începu a vorbi tare
— Nimica. Nici om, nici sânge, nimica.
— Ai văzut? se bucură moş Şterie. Ţi s'o fi faţa lui stătea Ivanciu, fiul rătăcit al Senebirliului.
părut. Moş Şterie îl duse în moară. Băiatul părea că
Senebirliul dădu din cap. Parcă nu mai era acel vine dela capătul lumii: sdrenţăros, sgâriat, slab
Pavel senebirliul pc care îl cunoştea moş Şterie. ca un mort. Era flămând ca un lup şi moş Şterie
— De-aş şti că e aşa, Şterie, de-aşi şti î Să-ţi îl ospătă. Abia apucă să spuie că a venit să ceară
spuiu drept, mi s'a întors inima, sângele tău. iertare dela tată-său şi adormi.