Page 44 - 1932-09

4 2 5

N O P Ţ I L A H A N U L D I N A N T I M O V O "

P Ă C A T U L L U I I V A N B E L I N

Lui Ivan Belin îi plăcea să se uite cu luare aminte Sub lumina moale a soarelui care apune, totul
la orice lucru, să-l pătrundă, să-l bage în cap. se vede limpede în acea parte. Licăresc poenele
Altfel n’ar fi avut faima, faţă de care nici chiar el verzi, din văi se arată umbre negre, albesc dru­
nu era nepăsător, că este omul care vede semnele, murile şi în spre apus marea verde a ogoarelor,
descopere urmele şi face prorociri, care se îm­ năvălită de soare, îşi revarsă valurile şi străluceşte.
plinesc. Iată-1, rezemat în ciomag, cum se uită iar la Dincoace e lupoaica — o pată albă în mijlocul
ceva şi stă ca pironit. Cu puţin înainte lupoaica verdelui dimprejur. Ea fuge mereu la trap, lini­
albă, pe care o mai văzuse şi altă dată, dăduse ştită, regulat, fără să se oprească, fără să adulmece
năvală în turma lui. Nu făcuse nicio pagubă, pen- sau să se uite undeva. Ivan Belin este un cioban
trucă dulăii o simţiseră şi o fugăriseră, dar Ivan
Belin tot mai stă şi priveşte pe urma ei. Ea e
departe. Pe câmp se văd dulăii întorcându-se, ici,
colo între mărăcini se arată spinarea lor neagră
sau cozile stufoase, cu părul lung împărţit in două,
întocmai ca penele de struţ. Iar dincolo de ei,
aproape să treacă şi cel din urmă deal, e lupoaica
albă. Deşi în afară de orice primejdie, ea tot mai
fuge într’un galop obosit şi neregulat. Se opreşte
din timp în timp, se întoarce şi priveşte înapoi.
Pe urmă iar o ia la fugă. Şi în sfârşit, după o
ultimă oprire, care ţine mai mult, îşi ia din nou
fuga, dar mai liniştită şi regulată. Odată cu asta
îşi schimbă drumul şi se îndreaptă către apus
spre ogoare. Ivan Belin îşi îndoeşte luarea aminte.
Urmăreşte lupoaica, nici nu clipeşte măcar, so­
coteşte ceva. In ochii lui, în care parcă se arată
lacrimi, îşi face loc o sclipire de foc, iar sub mu-
stăţile-i albe se vede un surâs.« Ia te uită! — îşi
zice el şi dă din cap. Aşa a fost treaba! Nu în
pădure, ci aici undeva în ogoare se ascunde dum­
neaei ...
Ivan Belin nu se îndoeşte de descoperirea făcută.
Se întoarce şi îşi aruncă privirile în spre apus.
In partea asta câmpia se lasă tot mai jos şi se
pierde departe, departe, până unde văd ochii.
Acolo, în chiar fundul zării, se vede o dungă
neagră cum e cărbunele. E pădurea. Deasupra e
acoperită de o ceaţă vânătă şi soarele, care se
apropie de asfinţit, face ceaţa asta luminoasă şi
trandafirie, iar peste vârfurile copacilor strălu­
ceşte un jăratec aprins. Mare şi înfiorătoare e
pădurea, dar e prea departe. E greu de crezut că
lupoaica merge până acolo şi se întoarce îndărăt. Ia te uită, işi zice el şi di din cap.
E de crezut mai curând că se pitulă undeva pe
aici, prin ogoare. Grâul e înalt cât un stat de om bătrân şi încercat. El ştie că aşa fuge un câine sau
şi aici se poate ascunde nu un singur lup, ci cu un lup, când ştie bine unde se duce. Şi se încre­
miile. Ca întotdeauna, Ivan Belin se mândreşte cu dinţează încă odată, că direcţia aceasta sigură pe
mintea lui pătrunzătoare. Pleacă să-şi ajungă turma, care o ţine lupoaica, nu este întâmplătoare, ci
surâde, păşeşte vioiu prin iarba înaltă, iar ciomagul drumul drept şi cel mai scurt în spre culcuş.
face paşi şi mai mari înaintea lui. Ajungând lângă Ivan Belin nuse îndoieşte nici că lupoaica are şi pui.
oi, le întoarce de ici, colo, se reazimă din nou în De mai multe ori a văzut-o de aproape de tot.
ciomag şi priveşte în spre lupoaică. O văzuse, când ea, nesimţită de câini, neobservată
nici chiar de el, apăruse la vreo 5c—60 paşi, de
*) Vezi -Boabe de Grâu* Anul III, N-rele 5, 6, 7 şi 8. parcă ieşise din pământ.