Page 46 - 1932-09

IORDAN IOVCOV: NOPŢI LA HANUL DIN ANTIMOVO 4=7

până ieri, trecuseră examenul şi acum, cu câte o Două luni după ce văzuse lupoaica albă, Ivan
traistă de umăr şi câte un fluer la brâu, fugeau Belin simţi într'o zi că îl cheamă vocea tainică,
după oi. Pentru aceştia, Ivan Belin era o mare lăsă zeghea, taşca şi ciomagul şi se îndreptă spre
autoritate, om înţelept, care avea toate însuşirile cârciumă. Veselia se porni dintr'odată pentrucă
cerute unui adevărat păstor. Dar şi înfăţişarea lui în cârciumă se întâmplă să fie şi Petre Ciubrata.
atrăgea şi stăpânea. Era înalt, osos şi, pe câtă vreme Acesta era de o vârstă cu Ivan Belin şi bun prieten,
părul şi mustăţile îi erau albe ca zăpada, sprâncenele numai că nu credea nici în prorocirile nici în
îi rămâneau mereu negre. Din pricina aceasta faţa istorioarele pe care le spunea şi îi plăcea să-l con­
îi părea împărţită în două jumătăţi: încruntată şi trazică şi să-l aţâţe — nu de altceva, dar ca să fie
aspră până la ochi şi la nas şi surâzătoare şi veselă haz şi să iasă băutura dela altul. Şi când Ivan Belin,
in jos. Vorbea tărăgănat, încet, dar cu o voce care tăcuse cu lunile pe câmp, începu acum să
plăcută de bas. Ştia poveşti nenumărate şi cu o povestească de toate câte i se adunaseră pe suflet,
şiretenie pe care ascultătorii lui nu o băgau de
seamă, izbutea ceea ce altul nu putea face nici cu
binele nici cu răul.
Când îl înconjurau ciobăneii, se lăsa greu, leneş
i nu se mai ridica de jos pentru nimica în lume.
ntrerupea povestea în partea cea mai atrăgătoare
şi zicea:
«Milane, ia du-te, băete, şi întoarce leşurile
alea. Vezi că se duc drept în spre ogoare!»
Sau:
«Stoiancio, ia pune mâna pe bota aia de pe
măgar şi dă fuga de adu puţină apă proaspătă.
Haide! Te aşteptăm si am să-ţi spuiu atunci ce-a
spus păstorul fetei de împărat... *.
Şi copiii îl ascultau. Câte odată însă Ivan Belin
se făcea mai viclean. Se afla un loc în jurul fântânei
celei mari — unde întotdeauna, până şi în timpul
cel mai secetos, iarba era bună. Locul acesta Ivan
Belin vroia să-l oprească pentru el şi, ca să
îndepărteze pe minori de-acolo şi să-i sperie,
le povestea, mai ales pe înserate, că acolo,
dela fântâna cea mare, noaptea pe lună iese din
apă un bivol alb, cu nişte coarne mari, cu ochi
straşnici...
Dar Ivan Belin mai avea o trăsătură ciudată în
purtare. Nu bea des, nu era beţiv. Dar după ce
trecea o lună, două de când nu se cobora în sat,
într'o zi oarecare, dintr’odată, fără să aibă vreo
pricină, fără să se fi gândit la asta, ca atras de o
putere mai tare decât voinţa lui, părăsea turma,
o lăsa pe nevasta-sa să vadă de ea, sau chiar pe
altcineva, iar el se ducea la cârciumă. Venea cu
tertipul să-şi cumpere tutun, fitil pentru amnar,
sau altă treabă măruntă, comanda numai un pahar
de rachiu şi se tot grăbea să plece. Curând după — Asculţi! Ştii tu ce ştiu eu?
aceea începea cu ocaua şi se îmbăta în lege.
Atunci îşi dădea peste cap căciula lui mare, Ciubrata, pe care le credea pe care nu. Credea, când
fruntea-i, pe jumătate albă, pe jumătate neagră, paharele erau pline, tăgăduia toate, când erau de­
se descoperea, ochii îi rămâneau întunecaţi de şarte. Iar după ce băură ceva mai mult, izbucni
sprâncenele negre, dar surâsul nu-i pierea de sub între ei aşa o ceartă, că dacă cineva i-ar fi văzut,
mustăţile mari şi stufoase. Şi în beţie Ivan Belin cineva care nu i-ar fi cunoscut, ar fi crezut că
era tot aşa de nevinovat şi bun la suflet ca şi când oamenii aceştia acu, acu erau să se ia la bătaie.
povestea istorioare copiilor. Făcea giumbuşuri, juca, Dar nici Ivan Belin nu se lăsa. După ce văzu că
cânta din gură. Şi adesea Ivan Belin îşi sfârşea prorocirile lui despre secetă şi noui războaie nu-1
petrecerile aşa încât, atunci când noaptea târ­ ajută, căută altceva, cu care să-l mire şi să-l birue
ziu pornea să plece, picioarele nu-1 mai ascultau pe acest om încăpăţânat. Şi iată că dela o vreme el
şi, cum în spre casă drumul urca, începea să se se sculă, clătinându-se pe picioarele lungi, ridică
folosească şi de mâni şi să meargă în patru labe. sprâncenele negre şi strigă la Ciubrata: