Page 51 - 1932-09

4 9 2 B O A B E D E G R Â U

Făptura înaltă a lui Boduru se mişcă legănat sebit, la fel, dar stăruitor — acelaş zgomot, de parcă
printre stupi. Hristu rămase locului; nu se clinti curge un ciuciur. Şi mereu frământa spre roiu cu
nici femeia. Nici el nu deschise vorba, nici ea. Ea izmă.
nu-1 privea. Dar ceva mai înainte, băgase de seamă Roiul se ridică în sus, zbârnâi şi Hristu crezu că
că se uita la el şi parcă râdea că, deşi atât de tânăr, se duce. Nu băgase de seamă că în stup şi intraseră
îşi lăsase barbă atât de mare, care, cu toate că neagră câteva albine şi peste câtva timp întregul roiu, desfă-
cându-se puţin, se înşiră la intrarea stupului. In
fundul lui se zărea un ghem negru viu. Boduru tot
mai fluera din gură; obrazul îi era lungit. Pe mâini
şi pe ceafă i se aşezaseră albine, dar nu-1 înţepau.
— Mă cunosc, drăguţele — zicea el — nu-mi fac
nimic. Cam ruşinat că scăpase roiul, Hristu nu
ştia ce să facă şi îşi tot trăgea mustăţile şi barba.
— Nu mişca, mă! — strigă din nou femeia.
— Nu da din mâini, că dacă om supăra albinele ne
găuresc ca ciurul.
Femeia râse, râse şi Hristu şi se duse la ea. Se
aşezară pe iarbă sub pomi şi începură a vorbi. Iar
Boduru tot se mai căznea cu roiul, şi ca şi când
nu-i vedea.
Se înseră de vreme. Până la un timp tot se mai
zărea prin grădină făptura înaltă a Bodurului, apoi
pieri.
Se făcu linişte. Moara se oprise, iar aripile-i nu
mai scârţâiau. Hristu şi femeia stăteau sub pomi.
Se vedea numai o singură pată albă — cămaşa albă
a femeii. împrejur se aprindeau licurici, cântau
greieri, mirosea a iarbă.
Târziu noaptea, buimăcit, cu capul ameţit, ca şi
când băuse, dar vesel, Hristu pomi spre căruţă.
Vroi să-şi vadă caii, dar auzi sunetul piedicilor
în întuneric şi se linişti. Numai că piedicile sunau
cam des, dar nu luă aminte la asta. Trupul îi era
străbătut de fiori dulci. Se uită în sus şi i se păru
că sub cerni acesta, acoperit cu stele, totul se
bucură şi cântă. Fără seamăn de mulţumit şi fericit,
se culcă în căruţă, se înveli cu zeghea şi adormi.
Abia aţipi şi se trezi dintr'odată, speriat. îşi aduse
aminte de cai şi sări din căruţă. Nu se mai auziau
piedicile. Merse la locul unde-i lăsase — nu mai
Moara stitea ca întotdeauna nemişcată.
erau. Speriat, începu o goană de colo până colo,
se întoarse, pomi din nou.
ca păcura, tot barbă era şi încă barbă ca de popă. Se lumina de ziuă, când veni spre moară. Faţa
Şi acum parcă surâdea, dar căta in lături şi Hristu îi era galbenă ca de ceară, părul i se lipise de frunte.
nu-şi lua privirile de pe ea, crezând că nu-1 vede. Căruţa străină ce fusese ieri aici, lângă moară,
— Uite-te la albină, mă! — strigă ea, îl privi şi nu mai era: oamenii plecaseră. Strigă, bătu, strigă
pufni în râs. — Ce te uiţi la mine ? Uite, a zburat şi mai tare — nimeni nu-i răspunse. Nu mai era
roiul. nici nepoata lui Boduru. O bănuială straşnică îi
Intr'adevăr, in văzduh juca un roiu de albine trecu prin minte. Dădu fuga în grădină şi în­
ca un mare ghem negru. Unele treceau chiar pe cepu să strige. De supt o căpiţă de fân se arătă
lângă urechea lui Hristu şi zbârnâiau. Soarele do­ Boduru.
gorea tot mai mult. — Ce s'a întâmplat? întrebă el.
Uite, ce treabă mi-ai făcut! — zise Boduru, care — Ce s'a întâmplat? Caii mei au pierit. Eu
venea repede râzând. — Te-am pus să păzeşti şi vreau caii, îi vreau dela tine, las* că te ştiu
tu ai scăpat roiul! eu. Unde sunt oamenii ăia, unde e femeia, ne-
Intr'o mână Boduru ţinea un buchet de izmă poată-ta ?
pe care începu să-l frământe spre roiu şi pre­ — Nu mi-e nepoată — răspunse liniştit Bo­
tutindeni, in aer, se răspândi un miros plăcut. In duru. Femeia era cu oamenii cari şi-au măcinat
mâna cealaltă ţinea un stup deşert, înfipt intr'o ieri făină. Ei au plecat. Nici că-i ştiu de unde sânt,
prăjină lungă şi fluera din gură, fluera ceva deo­ nici că-i cunosc cine sânt.