Page 45 - 1932-10

458

1
NOPŢI LA HANUL DIN ANTIMOVO »

D O I D U Ş M A N I
Rahni ciobanul, cel mai vestit păstor din sat, Şi tocmai pentrucă nu era nicio urmă pe zăpadă,
ieşi din casă şi porni încet, pe lângă gardul tar­ iar lupul urla în fiecare noapte, Rahni înţelese că
lalei, privind cu băgare de seamă zăpada. Se ve­ trebue o bună pază. El se întoarse înapoi, se opri
deau tot felul de urme: de iepuri, potârnichi, şi privi gardul înalt al tarlalei. Şi rămase atât de
vulpi. Urmele vulpii se cunoşteau că pe ici, pe mulţumit, încât fără să vrea roti privirea în jur,
colo zăpada era rasă ca de mătură, acolo unde ea, ca şi când ar fi căutat pe cineva ca să-şi arate
mulţumirea.
Nu era gard, ci cetate: mai întâiu, la o înălţime
cât un stat de om, gardul era împletit din prăjini
zdravene de Deliorman, atât de dese încât nici
degetul nu ţi-1 puteai vârî: urma un rând de
mărăcini negri uscaţi; apoi — deasupra de tot, col­
ţii parilor ascuţiţi ca iataganele.
Iar dela par la par, la două trei rânduri, era în­
tinsă o funie de pae. Ţeste albe de bou, înfipte
în pari, rânjeau de sus, ca şi când şi-ar fi bătut joc
de lupul care ar fi încercat să sară asemenea gard.
Afară de asta, Rahni avea dulăi ca urşii, avea
şi puşcă. Cu toate acestea el îşi dădu cuvân­
tul să stea de pază şi, mai ales, să-l mai strângă
puţin pe Călin servitorul.
Călin acesta era un om cam slab de minte. Cine
era, de unde venia, nimeni n’o ştia. Se oprise
într’o dimineaţă la poarta lui Rahni, ca un câine
care şi-a pierdut stăpânul. L-au întrebat de unde
este — el râdea; l-au mai întrebat unde se duce
— râdea mereu. Dar avea braţe vânjoase şi Rahni
îl luă la el. Vara umbla singur cu oile, iama căra
gunoiu, ducea fânul, făcea treburile cele mai grele
şi murdare.
Putea să-l bată vântul, să-l ude ploaia — nu
simţea nimic. Câte cdată se culca afară şi dimi­
neaţa îşi scutura cărnurile goale acoperite de omă­
tul nopţii. După Rahni, un singur lucru îl avea
rău: mânca prea mult. Mânca neîntrerupt, cu un
fel de mulţumire dobitocească, cu gura plină şi
cu vinele gâtului umflate. Apoi bea apă, gâfâia şi,
dacă era ziua, se apuca numaidecât de treabă, iar
dacă era seara, se ducea în mijlocul oilor şi, în­
Ochii U licrimeazi de vintul îngheţat, iar sprâncenele călzit între ele, adormea.
şi mustâţile galbene prind poleiu. Inapoindu-se acasă, Rahni îl găsi pe Călin um­
blând între oi, cărora le aruncase puţin fân. Părea
după cum îi este obiceiul, îşi răsucise puţin coada. liniştit, ca întotdeauna.
Urme de lupi însă nu erau nicăeri. — Căline — ţipă la el Rahni, — ai auzit azi
Rahni se opreşte mirat, îşi vâră mâinile în mâ- noapte lupul? Să-ţi deschizi ochii bine, măi, că
nicile cojocului şi priveşte în spre miazănoapte. te jupoiu.
Ochii îi lăcrimează de vântul îngheţat, iar sprân­ Călin îl privea tâmpit, ca şi când nu-1 auzise.
cenele şi mustăţile galbene prind^ poleiu. Câmpul — Să nu cumva să vie lupul, ai auzit ?
este pustiu, zăpada stă aşa cum căzuse. Nu sunt — A . . . lupul. Dar câinii? Ia uite gardul —
încă poteci, nu se vede niciun om, nicio vietate. cum au să-l sară...
Lupul însă era acolo — de asta Rahni, cioban bă­ Călin vorbea din gât, încurcat. Şi cum in clipa
trân, n'avea nicio îndoială. Pe o aşa vreme fiara aceea îi stătea alături Mita, fiica mai mică a lui
este ca în împărăţia ei. *) Rahni, care râdea auzindu-1 cum vorbeşte, crezu
că a spus ceva vesel şi începu şi el să râdă.
*) Vezi Boabe de grâu, Anul III N-rele 5, 6, 7, 8 şi 9. — Nu râde, ci ascultă ce-ţi vorbesc eu — strigă