Page 46 - 1932-10

IORDAN IOVCOV: NOPŢI LA HANUL DIN ANTIMOVO 489

Rahni — că dacă pun mâna pe ciomagul pe care-1 grijă, se apropie de Călin şi privindu-1 cu frică
ai în mână... Călin se încruntă şi tăcu. Nu pu­ şi compătimire îi zise:
tea nici să se gândească măcar că lupul ar fi — Te doare, Căline?
fost în stare să vie aci. E adevărat că nu-1 auzise — Mă doare, — şopti Călin plângând mai de­
niciodată urlând, pentrucă la ceasul acela dor­ parte. Faţa i se încreţea făcându-se foc de urîtă.
mea. Tot aşa de devreme şi fără grijă se culcă Nu-şi ştergea lăcrimile, ci le lăsa să-i ude obrazul.
şi astă seară. In mintea lui slabă nu-şi făcuse loc vreun gând rău:
In aceeaş noapte, pe când se întorcea dela câr­ pe Rahni, cel care-i dădea de mâncare, îl socotea
ciumă, Rahni auzi un glas înfundat şi nelămurit. ca un tată şi îi era credincios ca un câine. întreaga
Se opri şi îşi ascuţi auzul. Şi iată, dinspre câmp, furie i se îndrepta spre lup, spre acea fiară nevă-
câmpul acela alb de zăpadă, unde cerul era negru,
iar stelele ardeau una după alta şi pâlpâiau atât
de repede, ca şi când dârdâiau de ger, se auzi
urlet de lup, gros şi prelungit, fioros. Câinii în­
tregului sat începură a lătra. Rahni se grăbi şi
se duse drept la Călin, îl trezi din somn cu lovituri
de picioare şi-l sili să se culce, nu înăuntru în tarla,
ci la uşe.
Călin bolborosi ceva, mârâi, dar adormi cu­
rând şi în locul lui cel nou.
Trecură două, trei zile. Timpul se schimbă şi
într'o noapte o nouă şi proaspătă zăpadă se aşternu
peste cea veche. încă din zori Rahni era afară şi
cerceta zăpada. De data aceasta nu tocmai aproape
de gard, ci destul de departe, chiar în afara sa­
tului, văzu limpede labele lupului. Inima începu
să-i bată, ca şi când lupul ar fi fost chiar în faţa
lui. Ce labe şi ce urme, cât palma! «Trebue să
fie mare cât un malac »— se gândi Rahni scărpi-
nându-se pe sub căciulă. II mai miră şi că urmele
lupului duceau în linie dreaptă, fără să se abată
în dreapta sau în stânga. Se pare că fioroasa fiară
a trecut pe aici încet, leneş, netemându-se de câini,
fără să se gândească chiar la pradă. Să nu fi fost
flămând, sau, după cum spuneau unii — să fi avut
fălcile încleştate? Ferească Dumnezeu de lupul cu
fălcile încleştate: nu poate mânca nicio oaie, dar
poate sugruma o întreagă turmă.
Dintr’odată, ca şi cum ar fi luat o hotărîre tare,
Rahni se îndreaptă cu faţa îngrijorată şi cu paşi
repezi spre casă. « Călin ăsta, prost cum este — se
gândea el — are să-mi prăpădească averea •. El nu
şi-l putea închipui altfel pe Călin decât mâncând
şi dormind. De supărare Rahni se grăbea tremu­ — Te doare. Căline?
rând tot. Găsi pe Călin rânind înaintea târlei. zută de care nu se temea de fel. Cu necaz şi dispreţ
Oile nu erau încă scoase afară.
şopti: — Vine lupu’... dracu’ vine!
Fără să zică nici un cuvânt, Rahni se repezi, Mita râse, râse şi el şi, strângând pumnii, ca şi
luă lopata din mâinile lui Călin şi începu să dea cum ar prinde ceva, zise gros şi vesel:
în el cu putere. Călin se îndoi, ridică braţele în — Când am să-l apuc de urechi... am să-i
apărare, îşi aduse aminte prea târziu că trebue să arăt eu!
fugă şi, mirat, amărît, cu mintea întunecată care De-aci încolo Călin nu mai avea pace. In fie­
nu mai înţelegea nimic, se duse lângă zid, se aşeză care noapte Rahni îl trezea din somn: «Căline,
jos şi începu să plângă. latră câinii. Ia du-te şi vezi ce este!» Sau, ce era
— Să te hrănesc eu pe tine — strigă Rahni ca un mai rău, nu-1 lăsa să-şi isprăvească masa şi-l zorea
nebun — mănânci ca o vită, şi toată ziua dormi. Nu din nou: « Destul ai mâncat, Căline. Du-te şi mai
ţi-am spus să dormi, uite aici, nu înăuntru? Câmpia dă o raită pe afară ». De când au trecut nopţile
este plină de lupi, au să ne mănânce de v i i ! . . . senine, lupul nu mai urla şi Rahni se temea că
Strigă, strigă şi la urmă plecă. Mita trecu pe unde era întuneric era şi lupul. Rahni o certa şi
furiş prin târlă, unde oile rumegau fără nicio pe Mita.