Page 48 - 1932-10
P. 48
IORDAN IOVCOV: NOPŢI LA HANUL DIN ANTIMOVO 49»
O A L T Ă L U M E
Aşa cum sc întinsese la arşiţa soarelui, lui Ilie — Ascultă, Temelco. . . păi te lauzi că eşti
Docichin nu-i mai venea să se mişte, deşi venise doctor! Zici că te p r i c e p i . . .
vremea să mai dea ceva târcoale pe la hanul lui Temelco scuipă, dar nu răspunse. Amândoi
Temelco. Nu-i venea să se mişte pentrucă la vârsta priveau iapa. Un dobitoc aşa de frumos rar mai în
lui orice mişcare era anevoioasă. In cele din urmă căpuse pe mâinile lui Temelco. Se vedea că este
se hotărî, se sculă, stătu puţin ca amorţit, până de rasă: picioare subţiri, cap mic, urechi apropiate.
să-i mai treacă durerea din genunchii îmbătrâniţi, Şi uită-te numai ce de vine şerpuesc pe sub pielea
şi porni. Ciomagul lui începu să sune, dar paşii lui şi socoteşte ce inimă are! Dar boala asta l-a
abia i se auzeau. topit. Se încovoiase bietul animal, ţinea picioarele
Intre Docichin şi Temelco hangiul dăinuia o lipite, tremura ca şi când îl biciuia lapoviţa rece
veche prietenie — Docichin era un vechiu her a iernii.
ghelegiu, iar Temelco geambaş. Amândoi se pri
cepeau la cai. Poate că Temelco se pricepea mai
mult. In mâinile lui şi cea mai mare mârţoagă
ajungea armăsar, calul bolnav se însănătoşea, măcar
atâta până-1 vindea, iar calul greoiu şi leneş se
făcea iute şi neastâmpărat ca o furtună. Cum?
Foarte simplu. Temelco arunca o bucată de ro
gojină pe spinarea calului şi începea să-l bată cu
o prăjină. Subt această rogojină, speriat, calul
începea să sară, se înfierbânta şi sufla, aşa că
atunci când Temelco îl ducea la târg, mergea ca
ars privind cu ochii în patru.
Iscusinţa lui Temelco mergea până acolo încât
putea să îndrepte până şi urechile lăsate în jos;
iar dacă urechile calului erau prea mari, le tăia,
făcându-le mai mici. Când lua câte un măr copt
sau cartof fiert şi-l apăsa, aşa cald cum era, pe
fruntea vreunui cal, pe locul acela creştea după
puţină vreme păr alb şi se făcea o stea. Putea
calul să fie chiar furat — nu întotdeauna Temelco
lucra cu oameni cinstiţi — dar cu steaua aceasta
în frunte, tuns şi dichisit de Temelco, nu mai
putea să-l cunoască nimeni.
Uite aşa meşter era Temelco. Dar era om fără
inimă, şi privea caii numai ca o marfă dela care
putea câştiga sau pierde. In grajdurile lui ei intrau
şi ieşiau, inoptau şi plecau. Iar calul trebue să-l
ai, să te bucuri, şi să mai ştii cum să te apropii de el.
Poate fi cel mai nărăvaş cal, dar de cum îl baţi
pe ceafă, îl freci pe frunte şi îi sufli in nări, se
face blând ca un miel şi, dacă vrei — poţi să treci
pe sub el. Şi încă multe lucruri pe care le poate
şti numai cel care n'a cumpărat sau vândut cai, Aşa cum se întinsese la arşiţa soarelui. Iui Ilie Docichin
dar, cum se zice, a crescut între ei. Aşa se gândea nu-i mai venea să se mişte.
Docichin în drumul lui şi, cum aceste gânduri îl
tulburau, privea drept în pământ dând din când — Temelco, ia ascultă — zice Docichin — nu
în când din cap. cumva este răcită?
Ajuns la han, Docichin văzu că Temelco stă — Nu e, nu. Eu cunosc la răceală, ia priveşte
în şopron şi se uită la un cal. Temelco era îngri — şi Temelco strânse iapa de guşă, dar animalul
jorat, dus pe gânduri. Numai cu câteva zile înainte nu tuşi. — Are ea altceva...
cumpărase iapa aceasta şi iată că s’a îmbolnăvit. Docichin privea cu luare aminte iapa. Din când
* Multe am lecuit până acuma, o lecuesc eu şi pe în când ea îşi apropia urechile şi le întorcea înapoi,
asta * — i se lăudase el ieri. dar asta nu însemna încă nimic, întru cât ea asculta
— Ei, cum e, Temelco? întrebă Docichin I-a paşii lui Temelco. Dar dintr’odată, micile ei urechi
trecut ? se întind înainte, se vede cum se schimbă întreagă
— Tot aşa. Dracu' ştie ce are. Nu e om să în auz şi priveşte, priveşte... Şi tocmai privirea
spue ce a r e . . . asta şi ochii ăştia l-au turburat pe Docichin. El