Page 49 - 1932-10

493 B O A B E D E G R Â U

nu vedea ambii ochi, ci numai unul, negru şi ridice ciomagul şi să-i bată pe toţi, dar se ţinu,
luminos, înconjurat de o pojghiţă însângerată, de­ sări şi ieşi, numai să nu vadă. « De-ar putea să
desubt cu mici vine subţiri. Era ceva în ochiul plece omul — îşi zicea el — şi să meargă undeva
ăsta, ceva trist, aproape omenesc. Docichin îl departe, departe » . . .
pricepu, dar nu se hotăra s’o spuie. Docichin spusese de multe ori aceste cuvinte şi
El se apropie şi se uită de aproape în ochii iepei. când zicea: departe, departe, vedea câmpia verde.
Vedea câmpia verde, pentrucă acolo trăise, acolo
îngrijise de herghelii, acolo îi rămăsese sufletul.
Câmpie verde i se năzărea şi acum înaintea ochilor.
Deodată parcă văzu ochiul iepei, luminos, negru,
şi înăuntrul acestui ochiu — durere...
A doua zi, îi spuse lui Temelco:
— Ia ascultă, Temelco. Mare păcat e. Animalul
moare dacă mai stă pe lespezile astea.
— Moare — zise Temelco — n'am să mă aleg
decât cu pielea.
— Ia te uită cum priveşte... Dă-mi-o, că eu
o vindec.
Temelco îl privi lung şi zise:
— Ce eşti nebun?
Trecură câteva zile. Iapa mergea tot mai rău;
se topia. Docichin ţinea la ce spusese. In cele din
urmă Temelco, disperat, necăjit, îşi ieşi din sărite
şi strigă:
— La-o! Ia-o şi fă ce ştii cu ea. Am pierdut.
Mi s’au dus banii. Ia-o! Nu-i vreau nici măcar
pielea; s'o mănânce lupii! Ia-o şi freacă-ţi capul
cu ea, dacă v r e i . . .
Docichin era ca o piatră ascuţită, dar acum era
atât de cuprins de gândurile lui, încât nici nu
se gândi la ceartă. Şi pe când Temelco tot mai
credea că este vorba de glumă, numai ce-1 văzu
pe Docichin venind de acasă pregătit şi echipat
de drum.
îşi pusese brâul de piele şi luase biciul lung de
herghelegiu. De ciomag avea agăţată traista cu
pâine. Trase iapa de căpăstru şi încet, încet ieşi
din han.
Moşia lui Nicolcio din Poreza era singurul loc
în partea locului, unde câmpia mai era încă ţelină,
— N'are nimic la ochi — zise Temelco. 4 Ochii fără ogoare şi numai iarbă. Feciorii lui Nicolcio
ii sunt sănătoşi. creşteau oi, vite, cai. In spre această moşie se
— Ştiu eu asta. Mă uit la altceva. îndreptă Docichin. Drumul până acolo era de
— Ei, atunci ce are? trei ore, dar el îl făcu in nouă. Când sosi şi intră
— Hm, ştiu eu! Ia ascultă, Temelco, vita asta în păşune, era întuneric. Ce câmpie, ce iarbă!
nu-i de prin partea locului, trebue să fie de undeva Era bătrân Docichin, dar inima începu să-i bată,
de departe. picioarele-i bolnave uitară oboseala. Iată astea
Temelco dădu din mână râzând. sunt stelele la care se uitase, ăsta-i cerul, asta e
— Nu pricep nimic! câmpia, întinsă, întinsă...
Intorcându-se acasă, Docichin vroia să se gân­ Şi el îşi aruncă privirea încoace şi încolo. Când
dească la boala asta ciudată, dar nu putea. Dum­ îşi aduse aminte de iapă, o văzu că se culcase.
nezeu nu-i dase bătrâneţe uşoară. Avea doi băeţi, «E obosită — se gândi — are să zacă puţin şi
unul, mai marele, era bun. Muncia toată ziua are să se scoale ». Docichin rămase multă vreme
— era căruţaş — el ţinea şi casa. Cel mic nu era treaz, privi stelele, ascultă greerii, se bucură că
bun de nimic, era beţiv. Fusese chiar acum pe este aci în câmpia asta largă. In cele din urmă
aci, bătrâna continua să blesteme, cele două nurori, capul i se îngreună şi adormi.
fiecare ţinea parte bărbatului ei, se priveau ca Se răcori şi se trezi. Alături de el, iapa nu numai
cloştile, îşi aruncau vorbe. Şi o palmă unui copil, că mai stătea culcată, dar îşi lăsase capul pe pă­
o palmă celuilalt, casa se schimbase în iad. mânt, de parcă trăgea să moară.
Docichin îşi pierdu răbdarea. Avea puterea să — Suspină ca un om — îşi zise Docichin. N'o