Page 50 - 1932-10
P. 50

IORDAN IOVCOV: NOPŢI LA HANUL DIN ANTIMOVO                             493

           să-i  ajute  nici  iarba  verde.  Se  vede  că  am  să-i  duc   jos  aşa  dintr'odată.  Cată-ţi  de  treabă.  Nu  este
           lui Temelco pielea şi atâta t o t . . .          aici printre străini.
             Dar  iată,  la  răsărit  se  lumină.  O  fâşie  roşie  se   După  vreo  zece  zile,  Docichin  călare  pe  iapă,
           aprinse  peste  linia  întunecată  a  câmpiei.  Rouă  era   intră  ca  o  furtună  în  curtea  hanului  lui  Temelco
           udă,  era  încă  întunerec.  Dintr'odată  undeva  pe   şi  sări,  ca  şi  când  era  tânăr  şi  ca  şi  când  nu-1  du­
           câmp  se  auzi  sgomotul  unor  piedici  de  cal,  care   ruseră niciodată genunchii.
           sunau  măsurat,  rar,  ca  un  clopot  de  biserică  şi   —  Cum  ai  vindecat-o?  —  întrebă  Temelco.  Şi
           pe  deasupra  acestui  sgomot  un  cal  necheză.  Doci-   tu  te-ai  îndreptat.  Nu  cumva  ai  fost  la  Halii,
           chin  tresări:  venea  vreo  herghelie;  nu  putea  să   doctorul?
           fie altceva.                                       Docichin tăcea.
             Dintr'odată  se  lumină.  Şi  iată  că  printre  cozile   —  Ai  vindecat-o  cu  burueni?  Zi  bre!  Şi  ia  te
           de  oi  şi  ciulini  se  arătară  cai  —  unul,  doi,  trei  —   uită cum te-ai îmbujorat!
           herghelia  întreagă.  Docichin  privea  ceea  ce  nu  vă­  Docichin  suspină  şi  nu  zise  nimic.  Dar,  plecând
           zuse  patruzeci  de  ani:  cai  pe  jumătate  sălbateci,   spre casă se întoarse şi zise:
           mărunţei,  cu  burţile  umflate,  cu  coamele  dese  şi
           grele,  cu  cozile  până  la  pământ.  Nimeni  nu  pu­
           sese  mâna  pe  ei,  copitele  le  erau  fără  potcoave.
           Pe  deasupra  buruenilor,  în  dosul  cailor  se  arătă
           un  călăreţ,  un  biciu  lung  trozni  de  parcă  pocni
           vreun  pistol.  Herghelia  se  strânse  la  un  loc,  spa­
           tele  cailor  bine  hrăniţi  se  înşirară  ca  nişte  peşti...
           şi întreaga herghelie o luă la fugă.
             Lângă  Docichin  apăru  ca  un  smeu,  herghelegiul
           călare. II privi, îl privi şi strigă:
             —  Măi,  moş  Ilie,  tu  eşti  ?  —  şi  sări  ca  un  fulg
           de pe cal.
             Când  după  puţin  cei  doi  prieteni  s'au  dus  să
           vadă  iapa,  de  care  Docichin  povestise,  o  găsiră
           în  picioare,  abia  ţinându-se,  dar  întreagă  îndrep­
           tată  spre  herghelia  de  cai.  Intr'acolo  îi  erau  în­
           dreptate  urechile,  într’acolo  priveau  ochii  —  ochii
           aceia  pe  care  Docichin  îi  ştia.  Făcu  câţiva  paşi,  se
           împiedică  şi  iar  păşi  înainte.  Dintr'odată  se  opri,
           suflă  şi  se  scutură,  ca  şi  când  se  rostogolise
           pe jos.
             —  Se face bine — zise herghelegiul. N'are nimic.
             Şi într’adevăr, iapa lăsă capul în jos şi începu
           să  pască,  încet,  câte  puţin,  dar  păştea.  Iar  ochii
           ei  priveau  în  spre  ceilalţi  cai.  Docichin  se  bucură.
           Şi  cum  iapa  făcea  sforţări  să  meargă  înainte,  el
           zise herghelegiului:
             —  Nu te îndepărta prea mult. Fii pe aici.
             —  Las că ştiu, moş Ilie, ştiu. N'o las eu singură.
             Dela o vreme herghelegiul tot privind calul,
           strigă:
             —  Dar  asta  e  din  herghelia  noastră,  moş  Ilie.     Plecând spre casă, se întoarse şi zise:
           Uite semnul în pulpă.                                  — Ia ascultă, Temelco, vinde-o mai repede.
             El  se  întoarse,  căută  ceva  din  ochi  între  cai
           şi zise:                                           —  Ia  ascultă,  Temelco,  vinde-o  mai  repede.
             —  Vezi  iapa  cea  de  acolo  cu  coama  mare?  E   Altfel,  de  o  mai  ţii  pe  lespezile  astea  să  ştii  că
           mamă-sa. H m . . .  Acum pricep de ce s'a lăsat  moare, bietul dobitoc...



                                          S   T   R    Ă    I N U L


             Ca  în  fiecare  zi  de  sărbătoare,  cârciuma  era   seala  îi  apăsa  abia  acum,  când  rămăseseră  fără
           plină  de  lume.  Pe  ferestrele  deschise  se  putea   lucru.  Erau  cu  toţii  îmbrăcaţi  în  cămăşi  curate
           vedea  cum  sosesc  şi  aceia  dintre  săteni,  cari  în-   cu  mânecile  albe  largi,  se  opreau,  priveau  încoace,
           târziaseră. Mergeau agale, greoiu, ca şi cum obo-  priveau  încolo.  Şi  cum  să  nu  privească?  Răsărise
   45   46   47   48   49   50   51   52   53   54   55