Page 50 - 1932-10
P. 50
IORDAN IOVCOV: NOPŢI LA HANUL DIN ANTIMOVO 493
să-i ajute nici iarba verde. Se vede că am să-i duc jos aşa dintr'odată. Cată-ţi de treabă. Nu este
lui Temelco pielea şi atâta t o t . . . aici printre străini.
Dar iată, la răsărit se lumină. O fâşie roşie se După vreo zece zile, Docichin călare pe iapă,
aprinse peste linia întunecată a câmpiei. Rouă era intră ca o furtună în curtea hanului lui Temelco
udă, era încă întunerec. Dintr'odată undeva pe şi sări, ca şi când era tânăr şi ca şi când nu-1 du
câmp se auzi sgomotul unor piedici de cal, care ruseră niciodată genunchii.
sunau măsurat, rar, ca un clopot de biserică şi — Cum ai vindecat-o? — întrebă Temelco. Şi
pe deasupra acestui sgomot un cal necheză. Doci- tu te-ai îndreptat. Nu cumva ai fost la Halii,
chin tresări: venea vreo herghelie; nu putea să doctorul?
fie altceva. Docichin tăcea.
Dintr'odată se lumină. Şi iată că printre cozile — Ai vindecat-o cu burueni? Zi bre! Şi ia te
de oi şi ciulini se arătară cai — unul, doi, trei — uită cum te-ai îmbujorat!
herghelia întreagă. Docichin privea ceea ce nu vă Docichin suspină şi nu zise nimic. Dar, plecând
zuse patruzeci de ani: cai pe jumătate sălbateci, spre casă se întoarse şi zise:
mărunţei, cu burţile umflate, cu coamele dese şi
grele, cu cozile până la pământ. Nimeni nu pu
sese mâna pe ei, copitele le erau fără potcoave.
Pe deasupra buruenilor, în dosul cailor se arătă
un călăreţ, un biciu lung trozni de parcă pocni
vreun pistol. Herghelia se strânse la un loc, spa
tele cailor bine hrăniţi se înşirară ca nişte peşti...
şi întreaga herghelie o luă la fugă.
Lângă Docichin apăru ca un smeu, herghelegiul
călare. II privi, îl privi şi strigă:
— Măi, moş Ilie, tu eşti ? — şi sări ca un fulg
de pe cal.
Când după puţin cei doi prieteni s'au dus să
vadă iapa, de care Docichin povestise, o găsiră
în picioare, abia ţinându-se, dar întreagă îndrep
tată spre herghelia de cai. Intr'acolo îi erau în
dreptate urechile, într’acolo priveau ochii — ochii
aceia pe care Docichin îi ştia. Făcu câţiva paşi, se
împiedică şi iar păşi înainte. Dintr'odată se opri,
suflă şi se scutură, ca şi când se rostogolise
pe jos.
— Se face bine — zise herghelegiul. N'are nimic.
Şi într’adevăr, iapa lăsă capul în jos şi începu
să pască, încet, câte puţin, dar păştea. Iar ochii
ei priveau în spre ceilalţi cai. Docichin se bucură.
Şi cum iapa făcea sforţări să meargă înainte, el
zise herghelegiului:
— Nu te îndepărta prea mult. Fii pe aici.
— Las că ştiu, moş Ilie, ştiu. N'o las eu singură.
Dela o vreme herghelegiul tot privind calul,
strigă:
— Dar asta e din herghelia noastră, moş Ilie. Plecând spre casă, se întoarse şi zise:
Uite semnul în pulpă. — Ia ascultă, Temelco, vinde-o mai repede.
El se întoarse, căută ceva din ochi între cai
şi zise: — Ia ascultă, Temelco, vinde-o mai repede.
— Vezi iapa cea de acolo cu coama mare? E Altfel, de o mai ţii pe lespezile astea să ştii că
mamă-sa. H m . . . Acum pricep de ce s'a lăsat moare, bietul dobitoc...
S T R Ă I N U L
Ca în fiecare zi de sărbătoare, cârciuma era seala îi apăsa abia acum, când rămăseseră fără
plină de lume. Pe ferestrele deschise se putea lucru. Erau cu toţii îmbrăcaţi în cămăşi curate
vedea cum sosesc şi aceia dintre săteni, cari în- cu mânecile albe largi, se opreau, priveau încoace,
târziaseră. Mergeau agale, greoiu, ca şi cum obo- priveau încolo. Şi cum să nu privească? Răsărise
