Page 53 - 1932-10

496 B O A B E D E G R Â U

— Ah frate, frate! Dela tine sau găsit să ceară că îi era bolnav calul. Năvăliră toţi să ajute, luară
bani, frăţioare! calul care de picior, care de coadă, care de cap
Şi il sărută pe un obraz, apoi pe celălalt. După şi îl ridicară. Aşa cum era stăpânul, aşa era şi
aceea trecu, se aşeză la locul lui şi nu mai zise vita: căluţul era slab, mărunt şi cu părul zbârlit.
nimic. S'a ridicat, dar abia se ţinea pe picioare. Ochii
In cârciumă se făcu o linişte deplină. Nimeni îi erau întunecaţi, tulburi, parcă orbiseră.
îngrămădiţi unul în altul, ţăranii stăteau îm­
prejur şi dădeau tot felul de sfaturi. Moş Ivan
zise că vita pare să fie umflată şi nu era rău să i se
dea puţină sare amară. Altul zise că este răcită
şi trebue frecată puţin. In aceeaş clipă Hristu
Tătarul smulse un mănunchiu de fân şi începu
să frece vita pe burtă, pe spinare, peste tot. O
frecă atâta până ce însuşi obosi şi asudă. Vita
parcă se învioră puţin.
— Aruncă-i acum ceva pe spate şi plimbă-1
puţin — zise primarul. — Las' că-i trece, n’ai nicio
grijă. Plimbă-1, nu-1 lăsa să stea pe loc.
Şi întorcându-se la Ilie, primarul zise:
— Dă fuga acasă. Cere să-ţi dea puţină pâine,
puţină brânză şi dă-le omului să îmbuce ceva.
Primarul intră în cârciumă. Intrară după el şi
ţăranii. Străinul rămase singur şi începu să-şi
plimbe calul.
Veni prânzul, unii ţărani se duseră pe la case,
alţii nu. Nimeni nu dădea atenţie străinului. Iar
el îşi plimba mereu calul, tot mai îngrijorat că
vitei nu-i merge bine.
Se întunecă. Frunza deasă a copacilor se înegri,
câmpiile şi ogoarele nu se mai vedeau. In partea
aceea, peste spinarea neagră a dealului, ieşiră
stelele. Era cald.
Căluţul nu mai putu sta in picioare şi se culcă
lângă căruţă. Străinul rămânea lângă el pe în­
tuneric. In căruţă pâinea stătea aşa cum îi fusese
adusă. Pe uliţi nu mai trecea nimeni, numai în
cârciumă era lumină, se auzea cântec de cimpoiu,
Aide. de data asta te iertăm, dar altă dată, să ştii, se auzea cum se joacă bătuta-răceniţa. Intr'o vreme
iertare nu este. ieşi Toraşco pietrarul, privi în spre străin, dar nici
nu-1 văzu, nici nu-1 cunoscu. Toraşco se împletici
nu mai zise nimic. Numai moş Ivan, fără să se încoace-încolo şi strigă:
uite la cineva, îşi şopti sub nas: — Nu vreau să ştiu de nimeni! Eu stau în
— H m . . . îl sărută... Iuda! Portartăr!
Primarul zise: Şi cum trecuse înainte mai mult decât trebue,
— Lasă-1, Ilie. Aide, de data asta te iertăm, dar se înapoie şi o apucă pe strada care ducea la deal.
altădată, să ştii, iertare nu este. Străinul rămase singur. Nu era cine, şi nici că
Străinul nici nu izbutise să-şi ia punga, tremu­ putea cineva să-i ajute. Se aplecă lângă calul căzut.
rând acum de bucurie, aşa cum tremurase înainte Apoi se aşeză jos, îi luă capul şi îl puse pe genunchi.
de teamă, când cineva de afară strigă: II privea un ochiu mare, plin de durere, şi înăuntrul
— Al cui e calul ăsta, măi ? Un cal căzut jos şi lui se răsfrângeau luminile stelelor.
trage să moară, al cui e, măi oameni? IORDAN IOVCOV
Străinul auzi şi ieşi fuga afară. Ieşiră toţi după
el. Lângă cârciumă stătea o căruţă şi calul, aşa din bulgăreşte de V. C. Hrisicu
cum era înhămat, căzuse jos. Bine spusese omul cu desene de /. Teodorescu Sion
Sfârşit