Page 49 - 1932-11
P. 49
FABIO TOMBARI: FRUSALIA 5$7
— Dar, vă rog, domnule judecător, e vorba — Un avocat venit de aiurea, — îmi răspunseră
de un echivoc, pe care eu... pe care dumnea zece.
voastră, trebue să-l lămuriţi. Dedesubtul unui bust era scris:
— Un echivoc. Totul este echivoc, — îmi răs
punse judecătorul. Faptul de a pune vinul alb LEGEA ESTE EGALĂ PENTRU TOTI-
în butoiul de negru e echivoc; echivoc este as Dar dacă legea este egală pentru toţi, mă
pectul cam liber şi decoltat al nevesti-mi; echivoc gândeam, de ce mai e nevoie s'o scrie?
este soarele care arde mai mult vara când e cald,
decât iarna. Ei, dragă băiete, asupra cuvântului
echivoc s’ar putea scrie un roman.
— Dar eu n’am furat, — protestai.
— Ai făcut ceva mai rău, — îmi zise, — ai dat
prilej la bănueli foarte grave. Acum două sute
de ani te-ar fi spânzurat ca pe un cârnat. Chiar
şi fără furt, dumneata eşti tipul cel mai periculos
al speciei frusaliene. Te-ai purtat rău cu sora pă
rintelui Bartolo, mi-amintesc.
— Avea treizeci de ani fetiţa, domnule jude
cător. Am actul ei de naştere.
Judecătorul urmă:
— Ai scopit pe doctorul din Sfânta Mana.
— I-am scopit câinele, domnule judecător,
câinele.
— Hoinăreşti.
— Mă plimb, — răspunsei.
— Te duci fără frică la licitaţiile publice, com
promiţând, cu ilaritatea dumitale, afacerile cele
mai cinstite şi mai mult decât convenabile. Eu
n’am putut cumpăra moşia episcopiei pentrucă
dumneata ai început să râzi la adjudecarea pă
durii. De ce?
— Fiindcă era ridicol să vezi un om aproape
schilod ca portărelul, făcând pe pristavul la ste
jari. S'auzi punând o pădure la licitaţie, pe unul
care nu se ţine pe picioare, e grotesc. Dar, la
urma urmei, n’am furat.
— Dumneata, noaptea, umbli haimana, — urmă
judecătorul.
— Pentrucă ziua sunt automobile.
— De n’ai fi o puşlama, aş crede că umbli
după stafii. Decdată sângele îmi năvăli la cap. Simţisem
— Ba le caut, — răspunsei. în mulţimea aceea, simţisem ceva ce mă fixa
pe la spate, ceva ce mă stăpânea: ca şi cum în
Sălile, scările, aula judecătoriei erau ticsite. Erau dărătul meu s'ar fi ridicat, ameninţătoare, o um
toţi prietenii mei, curioşii, 'conu Terenţiu spi- bră, umbra aceea. Mă întorsei. Rezimat de fe
ţerul... A spune ’conu Terenţiu este ca şi cum reastră, cu mâna pe mânerul săbiei, brigadierul
ai zice opinia publică a Frusaliei. Fiind mai înalt de jandarmi mă privea pe sub mustăţi. Afară,
decât toţi, fiziceşte, în orice adunare, în orice la câmp, afară din judecătorie, era culesul viilor;
întrunire, este cel care domină situaţia. Gestul său aprig cules de vii, sub soare. Pe coaste, pe dealuri,
este gestul oraşului. Spiţerul este o emblemă, pe malul mării, ca în ajunul unei mari sărbători,
un drapel, o reţetă. tot câmpul era împodobit cu ghirlande de frunze
Căutai repede să-l câştig de partea mea, trimi- strălucitoare de ciorchini.
ţându-i un salut smerit. îmi răspunse ca un mo La via lui Gianeto, şase femei, late în şolduri,
nument: închipuiţi-vă un Cavour de piatră, care erau aplecate peste foile de viţă. Şi pe şoseaua
dela înălţimea piedestalului îşi scoate pălăria să comunală era un duduit de care încărcate cu
salute. hârdaie. Din când în când câte o împuşcătură.
Pe o bancă erau acuzatorii mei: o băbuşcă — Eu cred, — zise judecătorul, că în interesul
şi un moşneag. Săracii de ei! dumneavoastră, domnilor, ar fi mai bine să amâ
— Cine reprezintă partea civilă ? — întrebai pe năm şedinţa aceasta pentru după cules. Şi, zicând
Nando. astfel, privea pe fereastră, departe, via lui.
