Page 54 - 1932-11

572 B O A B E D E G R Â U

Grupul trecu mai întâiu printre vii, şi o lui treabă de cinci minute. Uitaţi-vă fără frică. Ce e
pe potecă, printre ogoare. Se îndreptă, în jos, mai firesc decât un filozof mort?
spre pomii de ta mărise, până unde se simţea mi­ — Zău, aşa e! — se amestecă spiţerul, 'conu
rosul mării. Când spiţerul primi în faţă vântul Terenţiu. Cât despre asta, eu care am citit-o,
răcoros al plajei, parcă se transfigură; din cher- pot să vă asigur, scumpi prieteni, că istoria filo­
chelit cum era, se simţi erou şi zise: zofiei nu este decât un cimitir de filozofi.
— Domnilor, în faţa cerului şi a primarului, Mortul era acolo, întins în ţeapăna poziţie de
mă declar pălmuit de Adriatica. «drepţi * în faţa veşniciei; şi se făcu ceea ce vroi
Cineva râse. Un altul se furişă după treburi, cioclul.
apoi toţi rămaseră uimiţi. Trăsura era acolo. Un Mai de milă, mai de dragul nopţii, care pâlpâia
dric de clasa a treia. Negru, mare cât o casă, colo sus de lumini eterne, fiecare se purtă cum putu
era acolo, în faţa căsuţei filozofului Asdrubal Per- mai bine. Ridicară mortul de pe saltea şi-l aşe­
calli, mort cu două seri înainte de apoplexie, în zară în sicriu. In sicriu nu voia să intre cu nici
vârstă de 78 de ani. Grozăvie! Omul era, prin un chip, atât era de lung.
urmare, un cioclu? — Este mai lung decât deobiceiu, — observă
— Da, şi ce e de mirare ? — explică musafirul brigadierul.
care se văzu atacat de toţi acei ochi furioşi.— II bătură în cuie înăuntru şi-l puseră pe dric.
Sunt un cioclu trimis de municipiul meu ca să Singura operaţie grea fu să pună pe cioclu sus
duc în oraş, pe acest răposat. Ce e mai firesc pe capră, fiindcă, trăznit cum era de tămâioasă
decât un cioclu îmbrăcat în negru? D-le primar, şi de vin dulce, părea un acrobat.
sunt la ordinele d-voastră. In sfârşit, de bine de rău, dricul plecă.
Vorbea ca d’Artagnan. D-l primar, care — deşi II văzurâ plecând în salturi, sărind peste pie­
cam băut — se simţea în sine un om al ordinei, troaie, îl auziră duruind pe şosea şi-l zăriră încă
răspunse pentru toţi: odată la cotitură.
— D-le cioclu, vă rog să executaţi ordinele co­ La răsărit se înălbea de ziuă. De-alungul desi­
legului meu din oraşul d-voastră. şului se auzi un şfichiuit şi un vâjiit de aripi: un
— Ajutaţi-mă, — zise cioclul. Poftiţi înăuntru. mierloiu mucalit, printre mărăcini, se desprinse
Mortul e singur, uitaţi-vă. Trebue să-l aşezăm din tufişul de spini, ca să se repeadă în cer.
în cosciug, să-i batem cuiele, să-l punem pe dric, Apoi cântă un cocoş.

CRONICA III
— Asta e prea de oaie! Să mergi la vânătoare fost îndeajuns pentru toată toamna şi toate şeză-
de purcei, nu s’a mai auzit. torile de iarnă.
— Ascultaţi, ascultaţi! — strigă Nineta, în pi­ Cea din urmă ispravă, că a tras cu archebuza
cioare pe butie, cu o hârtie în mână. — eAviz în furtună, a făcut să se prăpădească de râs până
sătenilor de pe această şi cealaltă colină şi pescarilor şi pe priorul care era un tomist din cei mai me­
deţinători de porci, că orice suin, adică porc, găsit lancolici, iar cealaltă, aia că a tras din teacă vechea
lângă Gorunişte, va fi considerat ca vânat şi ca atare, spadă ruginită contra vântului care-i înfăşură pe
împuşcat de subsemnatul vânător, în baza dreptului cap mantaua, ajunsese subiect pentru un mic şi
de vânătoare rezervată *. vesel poem în versuri al vice-stareţului. Dar asta
Şi vierii, încetând să-şi mai arunce unul altuia le întrecea pe amândouă, le întrecea chiar pe
cântece cu tâlc dela o brazdă la alta, râseră sgo- cele mai neîntrecute fanfaronade şi tâmpenii
motos de această ultimă tâmpenie, culmea tutidor omeneşti.
tâmpeniilor, pe care d-l Lorens o iscălise cu Nu tot aşa gândea, dimpotrivă, în dimineaţa
mâna lui. aceea bătrâna Tereza, care, ademenită de un bun
— Şi primarul, ce zice primarul, d-le Terenţiu? câştig şi având o scroafă bolnavă de viermi, ho­
— Zice că, consiliul adunat în şedinţă extraor­ tărî s'o ducă iar în pădure ca d-l Lorens să i-o
dinară, stantes in pedibus, la umbra unui dud, omoare vânând şi să-i dea bani pe ea ca pe o
a isprăvit prin a da dreptate lui Lorens, pentrucă scroafă bună şi prăsitoare.
ghinda din Gorunişte este a lui. Pe când ei râdeau astfel pe aria lui nea Ni­
r
— E prea din cale afară, — repeta mereu laicul neta, d-l Lorens, în liniştea dimineţii, pofticios
mănăstirii şi, ca o slujnicuţă care nu-şi mai intră cum era de nişte ştiucă de munte, pescuia în
în fire de râvna de a trăncăni, îşi puse pe umeri şivoiu, departe la o bătaie de puşcă de marea
desagii şi o luă pe uliţa cetăţii, iute de picior, frumoasă şi limpede. Şezând pe un bolovan, cu
bătând galenţii pe caldarâmul din faţa morii, trestia subţire de bambu în mână, contempla
ca să ajungă La mănăstire mai înainte ca monahii pluta de o jumătate de ceas, fără să se sinchisească
să coboare, tăcuţi, în refectoriu. Vroia să-i înve­ de tot ce se întâmpla în aer, în mare şi pe pământ,
selească el cu noutatea asta americană; şi ar fi în afară de cercurile acelea uşoare de apă liniştită.