Page 56 - 1932-11

574 B O A B E D E G R Â U

fugind de ameninţările lui, răsturnau întotdeauna — Este... este logodnicul meu, — zise fata.
câte ceva, vătămând prânzul si vasele. A păzi — Ludovic! — strigă atunci Lorens, — Ludo­
peştele ce se frigea şi a băga de seamă la pisici, vic, ţi se pare nimerită mutra aia pentru un lo­
era specialitatea lui. Este singurul care ştia să godnic al nepoatei mele? Haide, ia-1 la palme!
vadă în acelaş timp de treburile lui şi de ale Eu logodnici în casa mea nu vreau. Nici n’am
altora, — spusese într'o seară stăpânul. Şi din avut şi nici nu-i vreau. Şi tocmai tu, o fetiţă bună
seara aceea, la orice pescuit sărac prin mlaştini ca tine, să târască după ea logodnicul?... Ce să
şi la toate vânătorile, se uitau câineşte unul la faci tu cu un logodnic? — repetă mereu Lorens,
altul. în sus şi în jos pe şosea, ca o fiară.
Uneori luna ieşind la iveală deasupra mării, îi — Ce faci cu el? II săruţi, ei şi? Te laşi săru
tată, şi pe urmă? Isprăveşte cu plânsul! Lorensii
n'au plâns niciodată, nici atunci când au fost
seceraţi la Ravenna. Trebuesc trei dinţi stricaţi,
ca să facă pe un Lorens să plângă.
Atunci nepoata istorisi cum fugise cu logod­
nicul dela tutorul ei, care... în ciuda protestărilor
ei n’o lăsa în pace.
— Adevărat ? — întrebă Ludovic.
— E adevărat, — răspunse flăcăiandrul făcân-
du-şi curaj.
— Tăcere, păcătosule! — porunci Lorens; —
asemenea porcării nu se spun în gura mare. In­
traţi !
— Zău că e adevărat, unchiule, crede-mă. Pe
bieţii mei părinţi morţi, crede-mă, unchiule!
— Atunci ajunge cu plânsul! Tu, Ludovic,
du-te sus, fă de mâncare pentru patru şi pregă­
teşte patul mare în odaia musafirilor. In patul
acela, care a ţinut greutatea iubirilor Ernestinei
de Spania şi ale frumosului Giancarlo, vom dormi
în noaptea asta eu şi tu. Dumneata, ăl de-acolo,
domnule logodnic, vei dormi, iar dacă nu vrei
să dormi puţin îmi pasă, vei dormi în patul lui
Ludovic; iat tu, nepoată, Clarica mea, te vei
odihni in patul unchiului tău, unchiuleţului tău,
nu-i aşa?

Sufrageria, sufrageria cea mare fu deschisă în
ziua aceea, după atâţia ani.
— Ia să aerisim puţin strămoşii, — zise Lorens,
deschizând larg cele patru ferestre spre mare;
şi soarele năvăli în sufragerie ca să învioreze făl­
cile rumene ale bătrânilor Lorensi, cari — unul
Ei, Ludovic, dne e acolo in ţaţa casei mele ? într’o poză şi altul într’alta, atârnaţi de atâta
vreme pe perete — erau toţi de acord că vinul
— Ei, Ludovic, cine e acolo, in faţa cesei mele ?, e bun şi nu face sânge rău. De fapt, acei bătrâni,
întrebă d-1 Lorens întorcându-se dela pescuit. atât războinicii cât şi bisericoşii, aveau burta mare
— Greşesc sau nu greşesc ? E chiar nepoata şi obrajii roşii. Cei dintâiu, în picioare, cu mustă­
d-voastră. ţile ţepoase şi spada in mână, se sculaseră abia
— Se poate? Clarica mea? Vino încoace, ne­ dela masă când au fost pictaţi, iar cei de-al doilea,
poţică dragă, sărută-mă, — exclamă Lorens, ie­ şezând pe scaunele lor de priori, miroseau încă a
şinduri înainte nepoatei. Sărută-mă ici pe gură vin sfânt.
şi bagă de seamă mustăţile, să nu-ţi scoată ochii. Aula mare a casei, cu frescuri pictate de Tiţian
Dar ce ai? Plângi? din voinţa primului Lorens feudatar al Frusaliei,
Intr’adevăr, nepoata plângea, dar plângea cu şi abia atinsă de ultimul, este una din cele mai
atâta gingăşie, că aproape era păcat s’o faci să se frumoase sufragerii care există în Italia. Străinul
oprească. venit pe jos din Germania ca să vadă Frusalia,
Lângă ea, un flăcău foarte sfios. n’are decât să ceară cheia acestei sufragerii dom­
— Cine eşti d-ta ? Ce doreşti ? — întrebă Lorens. nului Tognetti, fostul logodnic şi actualul bărbat
Flăcăul nu răspunse. al Clarei.