Page 57 - 1932-11

FABIO TOMBARI: FRUSALIA 575

Când Clara şi Tognetti intrară în sufragerie, Când auzi vântul trântind de perete obloanele
rămaseră buimăciţi: erau într'adevăr în fundul ferestrelor biroului, se sculă. In acel moment lo­
mesei faimoasele două butoaie de care auziseră godnicii, ne mai putându-se ţine, schimbară pe
vorbind; atârnau din tavan, cum auziseră, şunci furiş un sărut, singurul din ziua aceea.
şi cârnaţi peste masa pusă, dar ce-i uimea şi în — Bravo! O urmaşă a Lorensilor care sărută
acelaş timp îi înfricoşa mai mult, erau două pe ascuns! Dumneata, domnule filfison, vrei s'o
obiecte foarte strălucitoare, puse acolo, lângă far­ faci peltea pe nepoţica asta a mea, că o tot pupi,
furia capului mesei; o sabie goală şi un pistol o tot storci, o mototoleşti în halul ăsta? Când
încărcat. am văzut-o ultima oară, acum doi ani, era ru­
— Dumnezeule! Ce-o vrea să facă? — se gân­ menă ca tulipanul, acuma se bălăbăneşte ca gli­
deau amândoi. cina. Dobitocilor, nu vedeţi că sugându-vă, vă
— Ia spune-mi, — întrebă încet Tognetti pe slăbiţi? Urmaţi tot aşa, şi n'o să mai rămână
Clara lui, — e cumva antropofag unchiul tău ? din voi decât niţel scuipat. Dacă ar închide doi
— Uitaţi-vă, — zise Lorens după ce se aşezase şi ca voi într'o puşcărie, după puţin timp ar găsi
Ludovic, când adusese întâile bucate, — uita- mijlocul de a evada prin gaura cheii.
ţi-vă, la masa Lorensilor se mănâncă grozav, ca la Cei doi tineri râseră.
bătălie. Cel dintâiu dintre strămoşii mei se ser­ — Educaţie este asta, în casa gazdei şi încă
vea la masă de o secure ca să împartă porţiile; cu unul pe care nu-1 cunosc şi care poate să fie
Astor cel Pieziş obişnuia să se culce cu o şuncă, şi un hoţ ? Haide, sărută-1, neruşinato! Pupă-1,
iar când se însura, pus între feciorie... şi muşcă­ fă-1 peltea şi pe el, dar în faţa mea, în prezenţa
tura din şuncă, prefera să se lipsească de cucerirea mea, unchiul tău. Nu vezi cât sunt de gras? E
fecioriei. «Eu nu rup decât cămăşi de fier », zicea ca şi cum l-ai săruta în faţa tutulor rubedeniilor.
el, «întâile trebuşoare le las slugilor mele »; Hugo Haide... haide... strângeţi-vă... aşa, aşa, dar
Templierul prefera raţele care, cu mirosul sălbatec pe faţă.
al ţărilor îndepărtate, îi aduceau şi mirosul Pale­ Şi zicând acestea, se duse în birou.
stinei; Conrad cel Pocit, acela căruia Mortul din Vântul, intrat pe fereastră, zăpăcise tot biroul.
Feltre i-a mâncat nasul, înghiţea de-a 'npicioarele, Ca un filozof care-şi caută adevărul peste tot,
în timp ce dogorea cu spada in mână, iar servitorii, scotocise, scormonise, răscolise cărţi, reviste, manu­
în patru, îl îndopau pe sub vizieră ca să poată scrise şi apoi, trântind un picior scaunului, ieşise
da cât mai repede alte bătălii; Ion cel Murdar tot pe fereastră, mai uşor, mai gol, mai bombă­
obişnuia să bea din urcior şi să-şi lingă degetele nitor ca întâiu.
şi braţul; Abatele Armând citea de şapte ori pe — Se vede numaidecât, — gândi Lorens pri­
zi pe Marţial, acolo unde zice: «Dacă cineva vind acea zăpăceală, — că în casa asta lipseşte
m'ar face pe mine judecător, aş zice că cea mai mâna unei femei. Mi-ar trebui o servitoare, dar
gustoasă dintre păsări este sturzul, iar dintre pa­ mi-ar fi de ajuns şi o nevastă. Totul ar fi la locul
trupezi, iepurele »; lui Roland Biruitorul, acela său. Aş pupa-o şi eu; aş fi mai slab, mai palid, —
care muri celdintâiu la Ravenna, îi plăcea să gândi, oglindindu-se într'un geam. Acuma, în loc
roadă, în aşteptarea proviziilor, pielea pieptarului. de basmalele astea de cumpărături, mi-aş fi suflat
La curtea lui Filip al II-lea era strict oprit unui nasul în batiste brodate; mi-aş fi vopsit şi scurtat
Lorens să intre în bucătării. «A pune pe un Lo­ mustăţile astea de jandarm; mi-ar fi zis şi mie:
rens în bucătărie este ca şi cum ai pune un cotoiu Iubite, iubitule, scumpe, scumpule !...
să păzească o şuncă », obişnuia să spună acel rege. In acel moment, un fulger mare lumină dela apus.
Singurul care a trădat regula baştinei noastre a Lorens ieşi pe balcon şi privi.
fost frumosul Giancarlo care avea obiceiul să se Ce răcoare în aer! Rândunelele, rândunelele
aşeze la masă după ce mânca. mari, care adineauri se roteau vesele aproape
Aşa vorbi Lorens, şi punând mâna pe spada atingând pomii, svârlindu-şi ţipetele de bucurie,
ce o avea înainte, tăie dintr'odată cârnatul cel mai erau colo sus, printre norii stranii, ca să cheme
apropiat de capul său. ploaia.
— Mâncaţi — zise el, — serviţi-vă. Tu, Clara, Şi ce aer răcoros! îndărătul munţilor, umbre
Clarica, gustă cel puţin o leacă, îmi vei face mare uriaşe se urcau ca un fum greoiu ce se ridica
plăcere. Aşa vezi, zâmbeşte... Ce vin vreţi? — dintr’o pădure în flăcări. Animalele vânătoreşti
întrebă apoi. Aţi zis roşu şi roşu să fie! — Şi luând fugeau ca în sbor, cârduri-cârduri, hărţuite de
in mână pistolul, bum, găuri butoiul mai negru. vânt. Şi în acele bătăi de vânt se simţea mirosul
Ţâşni din el un şuvoiu care căzu în hârdău, iar înţepător al mustului, pe care Mistralul îl smul­
Ludovic, după ce umplu pocalul, se grăbi să as­ sese multelor hârdaie din vilă.
tupe gaura cu ceară. Furtuna era aproape.
Lorens mânca aşa cum mâncau strămoşii lui şi Sătenii cam înfricoşaţi îşi dădeau de ştire pe
numai eroii cari, îmbucând, se despăgubeau de dealuri, vestind cu strigăte prelungi apropiata
sângele vărsat in bătălie şi de arzătoarele cazne primejdie, şi, de pe toate ariile, femeile chemau
ale dragostei. păsările.