Page 58 - 1932-11
P. 58
57* B O A B E D E G R Â U
Venea de pe dealuri ca o bătaie de tobă, asemenea Era prea multă asemănare fizică între drăguţul
ritmului unei hoarde vandalice care bătătoreşte câm paroh psalmodiant şi animalul greoiu şi obrasnic,
piile, ameninţând vii şi pivniţe. Era o rostogolire care venea acolo în toate zilele să roadă cu dinţii
de butii în aer şi nişte miros clocit de slobozituri mătăniile de ghindă.
de archebuză; aşa că atunci când trecea pe şosea, Nişte foaie de vânt, una după alta, năpădiră
de zor, brişcă vătafului care se întorcea în grabă stejarul, suflând ca nişte pisici nevăzute ale văz
dela târg, stejarul, frumosul stejar antic, ştia... duhului, dar frumosul, seninul stejar, nu se tul
Veni, e adevărat, parohul dolofan cu acelaş bură. Lua parte la zăpăceala muncitorilor pe arii
ceaslov în mână, până sub pom, ca să împace şi sub şoproane; privea cerul acela aproape ne
cu grasa-i prezenţă frumosul purcel în ale cărui gru, pârjolit ici-colea de ţâşnitura deasă a fulge
urme scormoniseră păsările şi găinile, dar obrazul relor. Cerul, odată aduse catapultele, bombardele,
săgeţile înroşite în vârful muntelui oropsit al
Matrei ascuns de negură, era gata să dea peste
câteva clipe asaltul văii.
Ploua, de sigur, cu găleata sus la mănăstire.
La întâii stropi servitoarea preotului se întoarse
afară.
— Doamne sfinte, ce timp urît! — şi puse sub
jgheab hârdăul, ca să mulgă vacile grase ale ce
rului. Dar n'a fost decât o stropitură de apă şi
vântul a măturat-o în aşa fel că bătrâna servitoare
abia avu răgazul să se închidă înăuntru şi să pună
zăvorul la uşă. Puţin după aceea veni o bătaie de
vânt, ca o trombă marină, care dacă ar fi prins-o
acolo în piaţa bisericii, ar fi ridicat-o sus, sus de
tot, ca pe o vrăjitoare.
La această răbufnire stejarul pârâi; parcă ar fi
fost năvălit de o namilă uriaşă. Namila atacă pe
neaşteptate, dar enormul stejar, cu o mişcare ro
tundă, se desfăcu de ea. Braţele lui, toate braţele,
se împotriviră atacului. Se auzi un răsuflet, un
nemăsurat răsuflet de uriaş şi, mai puternic decât
înainte şi mai voinic, frumosul stejar sonor se
pregăti din nou de apărare. Fără îndoială că în
acel moment trebue să-şi fi amintit de o poveste
eroică pe care Lorens o citise odată sub frunzişul
lui. Spunea povestea că geniul nordului avea o
glugă fermecată care-1 făcea nevăzut: aşa zisa
Tarnkappe. Geniul acela se învârtea prin împre
jurimi, iar stejarul nu se speria. 11 cam îngrijora
numai o oarecare nedesluşită presimţire.
Cu două ceasuri mai înainte o cucuvea grasă,
aceeaş baborniţă din partea locului, se aşezase pe
Stejarul, ca un uriaş voinic, pizea toată împrejurimea.
ramura cea mai înaltă, de unde îşi rânjise pe as
îi era pe atât de senin pe cât de evanghelic. Privi cunsei ea un vers al ei batjocoritor. Acuma sbu-
o clipă de peste povârniş marea care albea jos rase colo sus, pe turla albă şi, ca să vadă mai bine
sub vânt, tulbure de necaz. Cercetă puţin cerul în întuneric, îşi pusese ochelarii de aur. Ce mutră
furtunos străbătut pe de-a 'ntregul de cârpele antipatică, — se gândi Lorens.
muiate de revărsările de ploaie, iar când isbucni In aceeaş clipă un fulger puternic îl orbi şi
din nou tunetul furios, fugi, înaintea păsărilor, un tunet îl asurzi: un trăsnet înjunghiase stejarul
ca să se ascundă în casa parohială, de unde, mi cu pumnalul pe la spate, smulgându-i creanga
rosind apropiata cină, ar fi luat parte la plesni cea mai mândră.
turile grindinei de dinapoia ferestrelor. — E grozav, — zise Lorens în faţa unui ase
Cel din urmă, gonit cu piciorul de bătrâna şi menea blestem. Tunetul este înjurătura cea mai
sălbatica servitoare a preotului, fu porcul, ase apropiată de Dumnezeu.
menea unui nepăsător chefliu, pe care nevasta Nici nu băgă de seamă grindina care după acel
l-ar prinde beat pe stradă. De fapt, servitoarea trăsnet venea ca prăpădul.
preotului avea de ce să strige; şi stejarul, ca un
uriaş voinic care păzea toată împrejurarea, în Furtuna trecuse de tot, şi numai câte o scutu-
mijlocul acelui cer înspăimântător, se uita măreţ. rătură de ploaie, ca un steag mototolit în fruntea