Page 58 - 1932-11
P. 58

57*                                 B O A B E  D E   G R Â U

          Venea de pe dealuri ca o bătaie de tobă, asemenea   Era  prea  multă  asemănare  fizică  între  drăguţul
        ritmului unei hoarde vandalice care bătătoreşte câm­  paroh  psalmodiant  şi  animalul  greoiu  şi  obrasnic,
        piile,  ameninţând  vii  şi  pivniţe.  Era  o  rostogolire   care  venea  acolo  în  toate  zilele  să  roadă  cu  dinţii
        de  butii  în  aer  şi  nişte  miros  clocit  de  slobozituri   mătăniile de ghindă.
        de  archebuză;  aşa  că  atunci  când  trecea  pe  şosea,   Nişte  foaie  de  vânt,  una  după  alta,  năpădiră
        de  zor,  brişcă  vătafului  care  se  întorcea  în  grabă   stejarul,  suflând  ca  nişte  pisici  nevăzute  ale  văz­
        dela târg, stejarul, frumosul stejar antic, ştia...  duhului,  dar  frumosul,  seninul  stejar,  nu  se  tul­
          Veni,  e  adevărat,  parohul  dolofan  cu  acelaş   bură.  Lua  parte  la  zăpăceala  muncitorilor  pe  arii
        ceaslov  în  mână,  până  sub  pom,  ca  să  împace   şi  sub  şoproane;  privea  cerul  acela  aproape  ne­
        cu  grasa-i  prezenţă  frumosul  purcel  în  ale  cărui   gru,  pârjolit  ici-colea  de  ţâşnitura  deasă  a  fulge­
        urme scormoniseră păsările şi găinile, dar obrazul  relor.  Cerul,  odată  aduse  catapultele,  bombardele,
                                                          săgeţile  înroşite  în  vârful  muntelui  oropsit  al
                                                          Matrei  ascuns  de  negură,  era  gata  să  dea  peste
                                                          câteva clipe asaltul văii.
                                                            Ploua, de sigur, cu găleata sus la mănăstire.
                                                            La  întâii  stropi  servitoarea  preotului  se  întoarse
                                                          afară.
                                                            —  Doamne  sfinte,  ce  timp  urît!  —  şi  puse  sub
                                                          jgheab  hârdăul,  ca  să  mulgă  vacile  grase  ale  ce­
                                                          rului.  Dar  n'a  fost  decât  o  stropitură  de  apă  şi
                                                          vântul  a  măturat-o  în  aşa  fel  că  bătrâna  servitoare
                                                          abia  avu  răgazul  să  se  închidă  înăuntru  şi  să  pună
                                                          zăvorul  la  uşă.  Puţin  după  aceea  veni  o  bătaie  de
                                                          vânt,  ca  o  trombă  marină,  care  dacă  ar  fi  prins-o
                                                          acolo  în  piaţa  bisericii,  ar  fi  ridicat-o  sus,  sus  de
                                                          tot, ca pe o vrăjitoare.
                                                            La  această  răbufnire  stejarul  pârâi;  parcă  ar  fi
                                                          fost  năvălit  de  o  namilă  uriaşă.  Namila  atacă  pe
                                                          neaşteptate,  dar  enormul  stejar,  cu  o  mişcare  ro­
                                                          tundă,  se  desfăcu  de  ea.  Braţele  lui,  toate  braţele,
                                                          se  împotriviră  atacului.  Se  auzi  un  răsuflet,  un
                                                          nemăsurat  răsuflet  de  uriaş  şi,  mai  puternic  decât
                                                          înainte  şi  mai  voinic,  frumosul  stejar  sonor  se
                                                          pregăti  din  nou  de  apărare.  Fără  îndoială  că  în
                                                          acel  moment  trebue  să-şi  fi  amintit  de  o  poveste
                                                          eroică  pe  care  Lorens  o  citise  odată  sub  frunzişul
                                                          lui.  Spunea  povestea  că  geniul  nordului  avea  o
                                                          glugă  fermecată  care-1  făcea  nevăzut:  aşa  zisa
                                                          Tarnkappe.  Geniul  acela  se  învârtea  prin  împre­
                                                          jurimi,  iar  stejarul  nu  se  speria.  11  cam  îngrijora
                                                          numai o oarecare nedesluşită presimţire.
                                                            Cu  două  ceasuri  mai  înainte  o  cucuvea  grasă,
                                                          aceeaş  baborniţă  din  partea  locului,  se  aşezase  pe
           Stejarul, ca un uriaş voinic, pizea toată împrejurimea.
                                                          ramura  cea  mai  înaltă,  de  unde  îşi  rânjise  pe  as­
         îi  era  pe  atât  de  senin  pe  cât  de  evanghelic.  Privi   cunsei  ea  un  vers  al  ei  batjocoritor.  Acuma  sbu-
         o  clipă  de  peste  povârniş  marea  care  albea  jos   rase  colo  sus,  pe  turla  albă  şi,  ca  să  vadă  mai  bine
         sub  vânt,  tulbure  de  necaz.  Cercetă  puţin  cerul   în  întuneric,  îşi  pusese  ochelarii  de  aur.  Ce  mutră
         furtunos  străbătut  pe  de-a  'ntregul  de  cârpele   antipatică, — se gândi Lorens.
         muiate  de  revărsările  de  ploaie,  iar  când  isbucni   In  aceeaş  clipă  un  fulger  puternic  îl  orbi  şi
         din  nou  tunetul  furios,  fugi,  înaintea  păsărilor,   un  tunet  îl  asurzi:  un  trăsnet  înjunghiase  stejarul
         ca  să  se  ascundă  în  casa  parohială,  de  unde,  mi­  cu  pumnalul  pe  la  spate,  smulgându-i  creanga
         rosind  apropiata  cină,  ar  fi  luat  parte  la  plesni­  cea mai mândră.
         turile grindinei de dinapoia ferestrelor.          —  E  grozav,  —  zise  Lorens  în  faţa  unui  ase­
           Cel  din  urmă,  gonit  cu  piciorul  de  bătrâna  şi   menea  blestem.  Tunetul  este  înjurătura  cea  mai
         sălbatica  servitoare  a  preotului,  fu  porcul,  ase­  apropiată de Dumnezeu.
         menea  unui  nepăsător  chefliu,  pe  care  nevasta   Nici  nu  băgă  de  seamă  grindina  care  după  acel
         l-ar  prinde  beat  pe  stradă.  De  fapt,  servitoarea   trăsnet venea ca prăpădul.
         preotului  avea  de  ce  să  strige;  şi  stejarul,  ca  un
         uriaş  voinic  care  păzea  toată  împrejurarea,  în   Furtuna  trecuse  de  tot,  şi  numai  câte  o  scutu-
         mijlocul acelui cer înspăimântător, se uita măreţ.  rătură  de  ploaie,  ca  un  steag  mototolit  în  fruntea
   53   54   55   56   57   58   59   60   61   62   63