Page 59 - 1932-11

FABIO TOMBARI: FRUSALIA 577

a nu ştiu câte batalioane de nouri, se mai destrăma şiţele oştilor, se desprind, dintre marii adormiţi,
pe coperişuri, în timp ce ţăranii ieşiau pe ariile umbrele. Furtuna pustiise, iar acuma noaptea
conacelor împrăştiate ca să privească jalea prici­ amesteca totul. Crucea cea colo, aplecată în spre
nuită de bătălie. Vorbiau de întâmplare ca de o stradă, părea un beţiv cu braţele deschise; chiar
nenorocire cumplită. Aceasta, căzută pe neaştep­ faţa parohului, care gusta spectacolul de dindărătul
tate asupra economiilor domestice şi asupra soco­ ferestrelor lăbărţate, semăna cu nu ştiu ce calco-
telilor făcute, ca un cârd de vulturi asupra unui manie roşie bizară.
coteţ cu găini, distrusese speranţe şi pronosticuri. Când noaptea coboară, iar ochii motanilor scân­
Toate vrăjile ţărăneşti dibace, toate frumoasele teiază, şi iepuraşii ies din găuri, şi şoimii hidoşi
nădejdi de culesul viilor se pierduseră, se nărui- năvălesc drumurile, toate lucrurile se încurcă, şi
seră. Cu picioarele în noroiu, cu pălăriile îndesate ca un păianjen ascuns umbra îşi ţese pânza afu­
pe urechi, cu feţele descurajate ale învinşilor, mată. Tot aşa la bătrâneţe, când corpul omenesc
oamenii aceia îşi priveau mizeriile împrăştiate pe cade în ruină după furia întâmplărilor şi plânsul
câmpuri, fie dând din umeri aproape împăcaţi, nu ştiu căror furtuni ale sufletului, mintea e lo­
fie înjurând ca să nu plângă, ca şi cum viaţa lor vită de tabes, ca o pată a memoriei, o ciudată
ar fi fost legată de vlăstarii viţei. Din struguri pată care se mişcă şi creşte. E noaptea, marea
nu mai rămăseseră decât ciorchinii despuiaţi. Fru­ noapte a oamenilor, care merge în dosul acelor
moşii ciorchini semeţi dimineaţa, storşi în toate umbre.
chipurile, cădeau jos uzi-leoarcă în mocirlă. Opera Cine a fost faţă la acea noapte se va fi mân­
pe care Dumnezeu o crease cu mâinile sale, foaie gâiat apoi, privind stelele care mai întâiu nu erau,
cu foaie, bob cu bob, hrănind-o şi colorând-o, stele care par zadarnice după o asemenea noapte.
puţin câte puţin, dimineaţă cu dimineaţă, clipă Iată, a apărut Sabaot: o oaste de aur a năvălit
cu clipă, cu răbdarea mamei şi însufleţirea artis­ şesurile firmamentului.
tului, se prăpădea fără folos în noroiu, din voinţa — Ce dracu fac stelele alea acum ? — gândi Lo­
aceluiaş, care este în acelaş timp al naturii creator rens muncit mereu de sublima lui îndoială.
şi ursitor. In linia lor geometrică, viile acelea aşa Poate ca să arate că dincolo de noaptea asta,
de surâzătoare şi pline de soare dimineaţa, păreau colo sus, este senin.
seara cimitire răsleţe pe povârniş. In acel moment Lorens auzi bătând cu furie
Şi se înoptase de-abinelea. în poartă.
Furtuna nici n'apucă să ajungă pe mare, că se — Cine e?
zări o corabie cu pânze pe care nişte bieţi oameni Un om, un om ciudat care părea scăpat nu
se întorceau din lungi călătorii la casele lor. din furtună, ci dintr'un vifor hain, mânios şi
Nu ştiu ce copii surâzători îşi aşteptau părin­ plin de noroiu, înarmat cu o măciucă noduroasă,
tele, care trebuia, din ţări îndepărtate, să le aducă bombarda poarta cu piciorul.
pe mare un sărut şi altă pâine. Furtuna se repezi — Deschide!
peste acea corabie, cu furie, urlând, distrugând, — Fii bun şi spune-mi, «te rog», — răspunse
ridicând marea în furtună; smulse catarturi, în­ domnul Lorens.
curcă pânze, zăpăci frânghii; până când, după ce — Deschide repede că de nu sparg poarta!
răsturnă şi scufundă barca, fugi urlând spre noui Lorens nu se tulbură cine ştie ce la această
regiuni. ameninţare; intră iar prin balcon, desprinse din-
Să lăsăm pe naufragiaţi să se înnece (va fi un tr’un cuiu nu ştiu ce unealtă de fier atârnată
alt doliu al Frusaliei); să lăsăm pe tatăl, pe acel de atâta vreme pe perete, se înveli într'o manta
tată, să iasă încăcdată la suprafaţă, şi încă odată şi se duse să deschidă; nu fără să se fi încredinţat
să trimită în beznă disperatul strigăt. Este viaţa mai întâiu că cei doi logodnici, netulburaţi de
însăş care cere să fie împlinită până la moarte. loc, discutau de dragoste în linişte şi cu multă
La ce-ar folosi să fie scăpaţi, să fie osândiţi de plăcere.
două ori? Viaţa porunceşte ursitei omeneşti să — Ce doreşti!
fie cât se poate mai tragică pe mare. — Ar trebui s’o ştii.
Să ne întoarcem la seara ţărănească, pe dealuri. — In cazul ăsta te rog să mi-o aminteşti.
Deoarece vierii plânseră viile despuiate şi ji­ — Vreau pupila mea!
gărite, cine ar fi putut plânge moartea silvică a — Eşti chior şi poate că eu ţi-am mâncat un
bătrânului stejar? Lorens, iubitul tainic al tutulor ochiu? Dacă-i aşa, o să mă căsnesc să ţi-1 dau
stejarilor. El privea acum în beznă. înapoi.
Ceea ce în ochii lui nu isbutiseră să facă ghiarele — Eşti un dobitoc!
grindinei şi flagelul vânturilor şi cangea fulgerului, — Pe când dumneata, nu eşti decât un tutor
făcea acum noaptea. După ce se umpluseră şan­ cam zelos, — răspunse Lorens.
ţurile, se inundaseră văile, se frânseseră ramurile, — Eşti un nebun!
peste toată câmpia înfricoşată se ridicaseră una — Asta nu te priveşte.
câte una umbrele nopţii. Sobor grozav! Astfel, — Un mişel!
după orgia bătăliei, printre iarba arsă şi rămă­ Lorens îngălbeni şi simţi o năvală în sânge.