Page 40 - 1932-12

FABIO TOMBARI: FRUSALIA 6129

răspântie între iepurele la cuptor şi puii fripţi, dulci ai acelor fetiţe de croitorie mă făceau să mă
sfârşi prin a îmbrăţişa ambele străzi salvatoare; ruşinez. Atunci, folosindu-mă de noapte, băgai
Giorgione, a cărui autoritate se coborîse până la mâna în tăietura cea mai largă a contrabasului,
a servi pe toţi, îşi umplea cu atâta furie farfuria, scosei cârnatul, îmi înfîpsei dinţii în el şi o luai
că părea îndrăcit. — Mănâncă, — îmi zise, — mă­ la fugă pe povârniş, ca un câine ciobănesc care
nâncă, pentrucă dacă soseşte moartea când om fi fuge cu prada în dinţi.
la fructe, n’am trăit de geaba, — şi bea, bea mai Pe pod mă oprii să răsuflu. Plutea încă în aer
mult decât un marinar al Marei Britanii! cântarea solemnă a lui Arge, sărmanul rătăcit
Trebuia să vezi feţele bieţilor ţărani. Păreau din dragoste; apoi auzii, de sus, glasul celor doi
luminate de farfurii, li auzii vorbind nelămurit bieţi oameni cari răguşiţi, se năpusteau cu toată
tot de mort, apoi de un drumeţ venit cu o seară puterea asupra strofei din urmă:
mai înainte pe furtună, ca să aducă nenorocire,
după care îi auzii pomenind de mai multe ori « Salutim pe toată lumea,
numele lui Argeşt. Salutim pe toţi şi toate.
— Cine e Argest ? — întrebai. Pe f li căi şi pe nepoate
— Bietul paracliser, la care voi, haimanalelor, îi Din voinţa lui Isus».
ziceţi Argb. In Frusalia nu e nimeni care să nu-şi aducă
înţelesei că Arg& se îndobitocise din băutură,
de patima frumoasei Tereze pe care n'a putut aminte de ciudăţeniile celor doi trubaduri pe cari
soarta a vroit să-i nască cu sufletul pribeag şi plin
s'o ia de nevastă. Precum, pe vremuri, păstorul de cântece şi de năluciri într’o epocă atât de
Damon se îmbolnăvise de pe urma Nişei şi umbla
suflându-şi inima pe ţevile naiului, tot aşa, de mecanică.
curând, bietul Argest, servitor de călugări, o bău
pe Tereza în vin.
Amicul Gonzaga atât de mult îşi luase la inimă
această poveste, că sfârşi prin a se îmbăta şi el.
Aşa că, după ce vântul se potoli şi o pornirăm pe
afurisita de potecă, printre văgăuni, trebui să iau
eu în spinare instrumentele popularului Giorgione
şi ale fratelui Gonzaga, care ascunsese un cârnat
în pântecul contrabasului. Deo graţios.
Ajunserăm la parohie pe înoptate şi toţi boii
mării mugeau încă, deşi vântul, ca un văcar de
departe, parcă-i chema cu fluerul ca să-i îndemne
să se adape. înainte să ajungem în sat, cântarăm
din nou:

« De-aţi vedea voi Prunculeţul
Cum in ies le-acum se joaci
Cu Iosif şi cu Mana!
Ce frumoasi-i cirdAşia! ».
In pragul căsuţei unde lucrau fetele pescarilor
se găsea Arge, beat turtă, bietul nenorocit!
— A fost la ţărani şi l-au îmbătat ca pe un
cocoş. Du-te-acasă, Arge, — îi zise o fată. Arge
îşi luă sacul in spinare şi, după ce salută femeile,
plecă intonând un Te-Deum.
Mi-aduc aminte de statura lui slabă, şchiopă-
tândă, asemenea unui urangutan, proiectând o
umbră neagră printre posomoritele colonade de
stejari, şi de glasul puternic în imnul către Dum­
nezeu :

« Te Deam Laadamus: Arge îşi lui sacul in spinare şi, dupice saluţi femeile,
Te Dominam confilemur. pleci intonând un Te-Deum.
Te aeiernam Patrem
Omnis terra veneratar >. — Nu mai rămâne nimic altceva din vechi
decât stelele, — zise Giorgione. Şi e adevărat.
Giorgione ar fi vrut să mai cânt, dar nu voii Păstrez încă dipla-i uscată atârnată pe perete
nici să aud. Eram băiat, e adevărat, însă ochii lângă birou.