Page 45 - 1932-12

634 B O A B E D E G R Â U

Era minunat! Să fi fost singur, aş fi sărit pe el — Şi ai s’o citeşti ?
să mă dau de-a-berbeleacul; în loc de asta, intrai — Nu, am să mă ajut cu scoarţele ei mari ca
în odaia preotului ca să vorbim de cărţile lui. să-mi feresc capul de ploaie.
E poetic sfinţia sa! — Pe când dumneavostră — Doar n'ăţi vrea să vă duceţi acasă acuma,
eraţi jos şi făceaţi răsboiu sub măslini, — ne zise, — pe timpul ăsta?! — zise preotul. — Dumneavoa­
eu eram aici, scriind nişte impresii. Părul îmi este stră sunteţi prizonierii mei şi vă ţin aici. Cât des­
încă năclăit de cerneală, de atâta pribegit prin pre cină, nu vă îngrijiţi, căci un fleac de pui se
frige numaidecât.
— Dar uite, — răspunse pentru toţi Andrei, —
dumneata, părinte, ne îndatorezi fără să ne putem
plăti. Ne tratezi cum trata Regele Artur pe eroii
lui, dar pe la noi nu vrei să vii deloc. Nu primim
decât dacă hotărîm aici toţi şapte o masă într'o
seară la Frusalia.
— Nu, nu ! — întrerupse preotul. — Prizonieri
sunteţi şi vă ţin; cât despre despăgubire, un
prânz primesc, cu plăcere, dar o cină, nu. Eu
seara târziu nu dau pe-afară.
— Ţi-e poate frică de hoţi ?
— Hoţi la Frusalia nu sunteţi decât voi, cari
furaţi săbii şi fete.
— Atunci de stafii ?

Eram şase in ziua aceea sus şi nu ne gândeam sâ ne
mai întoarcem.
mlaştinele fantaziei. Şi dumneavoastră trăgeaţi cu
puştile; dar în cine trăgeaţi, că n’a trecut nimeni ? —
încheie râzând; apoi ne dădu să bem.
Ce bun era vinul, bun de tot, tare, e adevărat,
dar veritabil ca un Romaniol. In schimb timpul
era tulbure. Un timp de privit dela adăpost de pe
cheiu, iar nu de pe puntea corăbiei. Cine ştie cum
petreceau frumoşii delfini făcând salturi în largul
mării!
Marea, neagră din cauza prăpăstiilor adânci,
inourate, care-o întunecau, era toată vărgată de
clăbuci ca unul care spumegă de necaz şi de ură.
Marele contrast al vânturilor părea reprezentat Ce de cârţi! Atâtea cirţi şi o fereastrâ care dâ
pe mare de acele două culori de apă înfuriată şi spre Adriatica.
zbătută, pe care bărcile, după ce coborau pânza
mare, alergau la adăpostul cheiurilor, în jos, spre — Nu mi-e frică de nimic, dar după ce soarele
Frusalia. apune, mă simt mai bine la mine acasă. Nu ştiu
Peste puţin avea să plouă. dacă-i adevărat, dar mi-e atât de frică de câinii
— Vrei să-mi împrumuţi. Prea Sfinte, cartea adevăraţi, că până şi cei închipuiţi mă înspăi­
asta groasă despre Marea înţelepciune? mântă. — Aici zâmbi puţin, apoi zise întorcân-