Page 46 - 1932-12

FABIO TOMBARI : FRUSALIA 635

du-sc spre mine: — Dumneata trebue să cunoşti Când eram la grauri, când eram la grauri, cerul
povestea lui Năstase al Oneştilor? Cum aşa! Eşti izbucni într'un şivoiu de lacrimi, aşa că mân-
aşa de bun prieten cu haimanaua de Giovanni carăm graurii ca în sgomotul unui apropiat torent
Bocacio şi nu-ţi aduci aminte ? Din atâtea nuvele în creştere. Şi mi-aduc aminte că în timp ce
scrise ca să ne vorbească de rău, pe noi oamenii mâneam mă dusei de mai multe ori la fereastră
bisericii, e una singură în care vorbeşte de un să privesc valea şi furtuna.
anume Năstase, care se duce la Chiassi şi vede Cum urcau coasta în întunerec, bătrânii măslini
printre pini un cavaler fugărind o fată pe care o
ucide şi o dă pradă câinilor. Şi pe aici se istori­
seşte cam acelaş lucru. In orele nopţii, în timp
ce sub stejari cresc în taină ciupercile, în orele
când câinii de ţară se duc la oraş fără botniţă
ca să conspire contra hingherului, iar în tufişuri
se întâmplă anumite lucruri care nu se pot spune,
drumurile, sub picioarele vreunui beţiv întârziat,
încep să se mişte ca şerpii şi să danseze tarantela,
făcând la răspântii un aşa fel de nod că nu-ţi
mai poţi da seama unde te afli. Şi atunci, din
pădurea de molift a Ravenei se răspândeşte în
toată Italia o haită de căţele slabe şi înfometate,
gonite din urmă de un diavol, ca să muşte pulpele
sufletelor neîngropate, o ştiu, dar chiar dacă nu
sunt căţelele pe drumuri, beţivii şi câinii nu lip­
sesc, iar eu sunt mai liniştit la mine acasă.
Pe la şase seara începu să tune şi să plouă,
după ce norii, fără ştiinţa noastră, se îngrămă­
diseră toţi deasupra parohiei.
— Aida, Aidaaa! — urlă preotul căutând-o cu
ochii dela fereastră.
— Oooooo!
— Du-te la coteţ, taie doi-trei pui şi adu-i sus!
Aida era în grădină, unde culegea salată proas­
pătă sub cerul nemărginit, şi era toată înrourată.
Aida, ca o prună. Cine ştie ce fragedă îi era guriţa!
Minunată este furtuna, când poţi s'o priveşti
stând lângă cămin în timp ce măslinele verzi, în
tigaie, au parcă un miros mistic, iar sarea sfârâie
şi pocneşte. Minunată de privit e furtuna când
valea îndepărtată, muiată de ploaie, parcă s'ar
vedea printr’un pahar cu apă. In ce amestec se
pierd la început, colo în vale păstorii şi ceilalţi! împovăraţi, bietele suflete! Dar ce mare păcat au
Aburesc boii când se opintesc să smulgă din no- săvârşit măslinii ca să pribegească astfel o veş­
roiu carul şi fuge turma de oi spre ţarc. Dar nicie? Deşelaţi i-a vrut Dumnezeu, cu un bogat
marea se înfurie şi se sbuciumă, atâta e de mare şi ciudat frunziş. Dar nu toţi în acelaş fel. Unii
chinul fără sfârşit. gheboşi, alţii şchioapătă, alţii se ajută doi câte
— Sfinţia ta, cârnaţii dumitale de casă sunt, doi la urcuş, şi toţi îşi arată rănile adânci, ca ale
zău, minunaţi. Pipăraţi, e adevărat, ca un abate lui Mordrec, prin care trec raze de soare. Câte
din secolul al XVIII-lea, care şi-a răsturnat pe unii, căzuţi la pământ, n'au să se mai ridice.
haine marea tabachere. Minunată e furtuna în timp ce sub căminul
— Şi îndrăcitul de puiu înnăbusit, ce bun e cu medieval se învâlvorează şi bubuie sălbatica fla-
vinul ăsta! Cred că dracii în iad trebue să mă­ căre şi ţiuie tăciunii verzi dându-şi sufletul.
nânce bine de tot! — Bravo, Aida! Ai pregătit o masă regească,
Dar toţi şapte, mâncând ca diavolii, în acel din cele pe care regii le dădeau baronilor. Trăiască
iad, făceam un tărăboiu cât o sută. Aida şi Sfinţia Sa!
— Ştii că ai o femeie frumoasă în casă, Prea — Ascultă, Prea Sfinte, am de făcut o spove­
Sfinte ? — zise Andrei. danie, — zic eu. — Dumneata ai fost prea drăguţ
— De, e mai mult bună decât frumoasă, — în­ cu noi, ca să-mi mai pot ascunde remuşcarea care
dreptă preotul; — rânduită ca o maică. Aţi văzut mă roade de atâţia ani.
în câtă ordine ţine odăile şi face paturile? Bravo. Toţi mă ascultau în linişte.
Aida! Adu-ne graurii şi salata. — Ăla cu pisica sunt eu, — adăugaiu.