Page 47 - 1932-12

6)6 B O A B E D E G R Â U

— Asta-i bună! Şi cine-ar fi putut să fie dacă — Vreţi să facem o altă poznă părintelui ? —
nu cel mai zvăpăiat, cel mai ştrengar din Frusalia ? zic eu.
Şi cum ţi-a dat în gând să-mi faci şotia aia? — — Da, da, hai să i-o facem!
mi întrebă Sfinţia Sa. — Zice că acasă la el nu-i e frică şi noi o să-i
— Uite, vezi, sunt lucruri pe care le ticluiesc punem spaima' n pat. Nando, ia vătraiul ăla, şi
noaptea. Am născocit-o în pat cu aceeaş bucurie du-te de-1 pune în patul părintelui.
cu care un general ilustru plănueşte un masacru; — Fugi de-acolo; e proastă gluma asta! Ne
iar în zorii dimineţii, când mama abia se deştep­ aşteptam dela tine la una mai bună.
tase ca să frământe pâinea, mă sculai. Nu era Dar Nando se duse totuş şi puse vătraiul între
nimeni, aşa că paşii mei treziră toţi cocoşii din un cearceaf şi celălalt în pătuţul preotului.
vecini. Luai o felie de salam şi un sac, şi mă du­ — Şi-acum, băieţi, ţineţi-vă să nu râdeţi, fiindcă
sei în grădina lui Lorens. Cotoiul dintre pisicile o să bage de seamă.
lui veni îndată după mirosul salamului, şi îl prin­ Zece zile mai târziu ne-am întors iar la parohia
sei şi-l băgai în sac. Era Duminică, şi în biserică de sus. Părintele era pe cerdac, unde pregătea
trebuia să se facă o slujbă mare cu imnuri şi su­ borhotul pentru purcea în bătaia crivăţului care
nete de orgă; şi urcai până aici. In sac cotoş­ îţi îngheţa sufletul. Aida nu era acolo.
manul sufla ca un barbar în cimpoiu, şi nu-ţi — Veniţi! Veniţi! — strigă preotul când ne
ascund că, intrând în biserică şi văzând-o aşa de văzu; — mai am câte un clondir de golit.
împodobită, cu frumoasele odoare şi cu prapurele Şi ne duse în bucătărie, lângă foc.
de aur, îmi tremurau picioarele. Ce înseamnă — Ce văd, — zise Andrei către Sfinţia Sa, —
conştiinţa! Destul; mă urcai pe balconul orgii, ai cumpărat un vătraiu nou?
deslegai sacul şi băgai cum putui cotoiul în gura — Da, că bine zici; în ziua când aţi fost aici,
burdufului. Ce s’a întâmplat pe urmă, ştie toată mi-a dispărut vătraiul. L-aţi furat voi?
lumea. Dar de ce mi-a părut mai rău decât de tă­
răboiul ăla, a fost că dumneata ai ieşit sgâriat Ne venea să plesnim de râs. Pozna izbutise
peste tot până la sânge. Mă ierţi? de minune. Numai Nando, care luase parte activă
— Ei fie, ştrengarule! Dar sigur că te-ai dus la glumă, nu înţelegea. Când îşi aduse aminte de
numaidecât să te spovedeşti? patul cel mare de două persoane, izbucni în râs.
— Numaidecât! Nu puteam să rămân cu acea — Pentru Dumnezeu, băieţi, — ii rugam pe
mare nelegiuire în mine. Iar când duhovnicul când preotul era dus după vin, — pentru Dum­
meu află treaba, grohăi în dosul gratiei ca un nezeu, nu râdeţi, căci posna asta e mai urâtă,
mistreţ. Şi pentrucă am râs, n'a vrut să-mi ierte de-o sută de mii de ori mai urâtă şi mai răută­
păcatul. Dar dumneata mă ierţi? cioasă decât posna cu cotoiul!
— Lucruri trecute, lucruri trecute. Hai să bem, Părintele veni îndată lângă foc. Aducea un vin
să trecem peste ele! nou, roşu, de liturghie. Unul din vinişoarele
Dar nu mai era vin la masă şi, pentrucă Aida umoristice, înţepătoare şi vaporoase, cu un gus-
lipsea, Sfinţia Sa se sculă şi se duse în pivniţă. tuleţ amărui în fund.

CRONICA VII

In toţi anii, odată pe an, spre sfârşitul lui Mar­ Şi ciocârliile treceau. Şapte, opt deodată, în câte-o
tie, Giovanni se distra. O distracţie care se ivea dimineaţă chiar mai multe, până la cincizeci; se
odată cu zorile şi care se prelungea apoi, prin­ desprindeau din cer cu pieptul deasupra mării, se
tre flecăreli şi pronosticuri, până în noapte, ca pe oglindeau puţin în ape şi se repezeau jos. Un
urmă să se piardă printre ceţurile visurilor. băieţaş, fiul cantonierului, le speria, le făcea să-şi
Intre casă, care, cum toată lumea ştia, era ia zborul; destinul, ajutând firea rea a oamenilor,
în timpul piraţilor un turn de pază, între acel le făcea să se prindă în iţele plasei.
turn dărăpănat şi grupul sonor de pini, tocmai pe Giovanni era mulţumit. Sufletu-i crud şi strâmb,
malul mării, în mijlocul tufişurilor de rosmarini pe care o nesfârşită mizerie îl făcuse de răută­
şi de molotru sălbatec, acolo era locul lui. cios, găsea în acele cărnişoare ceea ce întotdeauna
— Ia spune, n'ai de ce să te plângi—îi zi­ căutau cei puternici: sânge şi bani. Şi era mul­
ceau ; — rosmarinul e al tău, caperele îţi cresc pe ţumit. Fericit nu, fericit nu fusese niciodată, fi­
zidul casei şi mirosul de sardele îţi vine de-a indcă fericirea există numai în sufletele albe ale
dreptul din mare. Ai mezelicul şi mirodeniile. sfinţilor şi ale celor blânzi, iar el era grozav.
Câteodată îi lipsea pâinea. Singurul lucru bun al sufletului lui era puţina săl­
Destul! Numai dacă vântul, cum era drept, îşi băticie care-i venea dela necontenitul traiu sub cerul
urma ordinea: seara mistralul, iar dimineaţa aus- liber, sub stele, în apropierea acelei mări câteo­
trul. Era de-ajuns puţin din boarea aceea de vânt dată potolită şi totuş tragică, sub cerul care era
care coboară din munţi şi mângâie iarba: un suflu. toată ştiinţa lui prin marile studii ce le făcuse