Page 48 - 1932-12

FABIO TOMBARI: FRUSALIA 6?7

acolo sub nori şi desele urmăriri în văzduh ale punsurile latineşti printre dinţi, făcea rugăciunea
zborurilor raţelor şi gâştelor care dispăreau de­ ca un înfometat; ritul nu-1 sătura, ii făcea poftă.
parte, când în razele soarelui, când în negură, dar Şi când, în bucătărie, parohul milos î i d a puţin
mereu în cer ca îngerii. din mâncarea lui, îl vedeai aplecat pe strachina
Şi totuş era poet. Dacă atingea coardele sentimen­ de ciorbă, ca un nor greoiu peste lacul murdar pe
tului, îi venea din suflet câte un bun acord: ră- o vreme urâtă de toamnă. Sorbea din strachină ca
suflul mării, cântul unei privighetori care-şi dă o trombă marină: sugea.
drum patimii sub stele, motivul pastoral al mun­
telui, o poftă bolnăvicioasă de dragoste. Mai cu
seamă aceasta; dar el, poetul, era urât, îngrozitor.
Bădăran, greoiu, strâmb, cu un craniu mare
care-i betegea faţa, faţa pământie, mărăcinoasă da­
torită bărbei roşietice, crescută pe nimerite, ca şi
caperele de pe zid, pe bărbie şi de-asupra nasului;
un mers de urs, o pereche de ochi de bou. Şi
apoi era un biet nenorocit. Dacă se uita cineva la
el, era ca să-l compătimească sau ca să se mân­
gâie cu nenorocul celuilalt. Trecuse prin toate me­
seriile, iar acum făcea pe paracliserul. Ii ziceau
cioclul târgului şi încă nu desfundase o groapă, de
trei luni de când servea biserica şi cimitirul. Câş-

Şi totuş era poet, daci atingea coardele sentimentului

Acasă pâinea îi era toată hrana. Putea el să nă­
dăjdui ască o femeie, o familie?
Din mustul în fierbere care se chiamă ome­
nire, el era drojdia. De câte ori, însă, din iazul
nenorociţilor unde era îngropat, tinereţea lui se
răzvrătise! Era deajuns un fâşiit de fuste pe stradă,
o voce subţire în vale, un pas femeiesc prin frun­
ziş, ca toate visele lui de douăzeci de ani să-şi ia zbo­
rul. Dorinţele lui impalpabile căpătau forme, prin­
deau înfăţişare: obraz palid si păr blond, fiindcă
femeia visurilor lui era palidă şi blondă. Adesea
îşi închipuia o ploaie puternică şi o biată fiinţă
Casa lui, cum toati lumea ştia, era in timpul piraţilor sleită şi udă leoarcă cerând adăpost. Iar el o în­
un turn de pazi grijea în vis, îi mângâia aurul părului, îi încălzea
mâinile şi picioarele cu răsuflarea, ca viţelul din
tiga pomana pe care i-o făcea parohul. îngenun­ Betleem. Ce vis de dragoste!
cheat la liturghie la picioarele altarului, făcea milă. Şi fu aşa: când Bice, înapoiată nu de mult în
Privea florile, potirul, masa pusă pentru anticul sat, veni în seara aceea să culeagă, lângă fântână,
rit al anticii cine: «mâncaţi, aceasta-i carnea mea; cicoarea pentru cină, şi avea faţa scăldată în la­
beţi, acesta-i sângele meu »; şi el aştepta. Zicea răs­ crimi, el i se înfipse înainte cu picioarele crăcă­