Page 39 - 1933-01

FABIO TOMBARI: FRUSALIA 37

un crivăţ atât de rece, o vatră fără foc, în care se lupta între valuri; iată-1 cum dispare pentru
vântul care coboară din cămin trece nepăsător totdeauna înghiţit de vârtejuri.
prin cenuşă, însemna o mare uitare pentru o Câteodată fata se credea distrusă de propria-i
femeie de casă. durere, simţea ca un fel de sfâşiere lăuntrică a
Luiza, în ziua aceea, uitase să mănânce. Auzea cărnii; când ducea mâna în stânga pieptului,
sgomotul undelor care clocoteau jos sub stânci, simţea sânişorul bătând să se spargă. Şi atunci
se liniştea: avea speranţa că i se apropia sfârşitul.
Dar un gând, ca nişte vâlvătăi, o ardea înăuntru,
ca un rug tainic pe care din când in când îl aţâţă
vântul. Ii da o culoare nouă, putere nouă, faţa-i
prăpădită se aprindea din nou, şi o ură dârză ca o
singură flacără, o cuprindea întreagă. Durerea îi
nimicea mintea şi carnea, ura o făcea să renască.
Pe mama lui, a lui Giorgio, o ura; pe mama
care nu voise niciodată ca fiul ei s'o ia de nevastă.
Acuma căsuţa ar fi fost a lor, s’ar fi simţit toată
a lui, pe vecie a lui, durerea şi moartea ar fi fost
în sfârşit bunurile ei.
— Ce fericire, se gândea, dacă trupul înnecat
al lui Giorgio ar fi al meu!
O mamă stătea piedică.

urletele nemângâiate ale vântului, mugetul frân­
ghiilor, sgomotul lanţurilor, ceva ca o gălăgie neîn­
ţeleasă, un tărăboiu de lucruri, de elemente:
fluiere lungi, urlete vâjiitoare, râsete nebune, ne­
sfârşite.
Era în aer bătaia de joc şi orgia. Părea că atâta
furtună ieşise dintr’o cârciumă. Se auzeau în gă­
lăgie înjurăturile pe care valurile le aruncau pe
stânci ca nişte cârpe noroiase, insultele cele mai
triviale vărsate de cine ştie ce taverne în tumult.
Dacă ar fi fost să intre în casă o sărbătoare,
ar fi intrat năvalnic.
Din când în când, ajungeau la ea sunetele
cele mai subţiri, cele mai uşoare: legănatul unui Trecu o femeie care avea un fecior pe mare.
biet clopot, o voce pe la jumătatea colinei frusaliene.
Toate astea o oboseau. Se gândea la Giorgio Dacă în clipa aceea ar fi avut-o, colea, la pi­
al ei, pe care poate că nu-1 va mai vedea, la feri­ cioarele ei, pe mamă, ar fi muşcat-o până la sânge,
cirea ei naufragiată, la mama ei moartă; şi o lua ar fi sgâriat-o.
ca un fel de tremurătură, simţea ca un ştreang la Puţin după aceea auzi bătând la uşă. Se sculă,
gât. In timp ce lucra, îngăima vorbe neînţelese. alergă să ridice zăvorul, deschise.
Giorgio era acolo. Poate că o chema, poate că Intră înăuntru, ca o suflare de vânt, Margareta,