Page 41 - 1933-01

FABIO TOMBARI: FRUSALIA 39

erau smulse frânghiilor, erau târite departe, tre­ înaintea casei se opri; scuipă mucul otrăvitor
ceau pe deasupra cocioabelor din port, zăboveau spre miazănoapte şi zise:
prin colţuri, se împrăştiau peste câmpii. Simfonia — Uite-1 colo procurorul care v’a condamnat,
era în toiu. Şi mojicimea aceea cherchelită a mării, fraţilor.
continua de zor tărăboiul pe stânci. Toate astea Sus era cu totul altceva. Era una din zilele
miroseau a batjocură, dar era tragic. Nu există în care nisetrii urcau curentele umbroase ale râu­
nimic mai tragic decât o vioară dezacordată. E rilor şi se afundau în mâl ţiparii pe cari îi vei
sfâşietor. mânca de Crăciun: o zi dintre acelea în care e
Apoi izbucni tunetul. Era toba mare. plăcut să faci să tremure o femeie vorbindu-i de
Fu o explozie puternică, multiplă, nesfârşită. meleaguri necunoscute îngrozitoare sau de po­
Andrei, ieşind din cârciuma farului, exclamă: teci înfricoşate şi s'o săruţi din când în când,
— 1-a pleznit burta dracului. ca să-i culegi de pe gura umedă frigul mlaştinilor.
Şi într’o goană se înfipse în vânt.

CRONICA XI

Camil Pompiliu avea o mierlă. Fusese disperarea, singur în pădure sau voi toţi pe râu! — şi plecă
chinul lui. Nu cânta niciodată. Gonită din pă­ astfel, singur în contra unei păduri întregi. Evita
dure în colivie, îşi trecea toată ziulica făcând mărturiile. De fapt, la procesiune, dintre noi cei
salturi şi dându-se tumba. Mai mult decât cân­ invitaţi nu era nici unul.
tăreaţă lirică, era o acrobată; şi Pompiliu îi dădea
de mâncare cu aceeaş dragoste cu care Simon
din Locamo nutrea pe Napo, unul dintre Torriani
pe cari el îl osândise să crape de grăsime într’o
colivie atârnată de turnul blestemat al dărăpăna­
tului castel. Mierla era batjocura lui. O smulsese
pădurii, când încă n’avea pene, ca să cânte, cu
convingerea că era un mierloiu, şi o arătase prie­
tenilor. Şi tocmai Ludovic, Ludovic bucătarul, cel
mai feroce, cel mai antipatic al său prieten, băgă
de seamă şi râse, iar Pompiliu, Numa Pompiliu,
îşi făcu sânge rău. Destul! In ce priveşte sexul,
el nu admitea discuţii; cât despre mierlă era
hotărît s’o ţină acasă în orice caz, iar la vânat,
de-aci înainte, să se ducă singur, totdeauna sin­
gur. Şi aşa şi făcu.
Nu că ar fi fost un mare vânător, dar era no­
rocos. Era în stare să vâneze într’o singură zi
două, trei, sau chiar patru ciocârlii: reprezentanţa.
La cercul «Şoimul de Aur » ştia apoi cum să iasă
din încurcătură.
— Ei, câte ciocârlii astăzi? — îl întrebau.—
Puţine, — zicea întotdeauna, puţine, — vreo şaizeci.
Animalele locului, când îl vedeau rătăcind prin
pădure ca un suflet chinuit, cu faţa lată, roşie,
tulburată din când în când de ticul nervos, i se
slobozeau pe pălărie.

In seara hramului aveam şi vânătoarea şi de
aceea eram poftiţi de prior în vila lui. Mai întâiu
însă trebuia să mergem dimineaţa cu toţii în
procesiune. Vai de cel ce n’ar fi venit! Vânătorii, Camil Pompiliu avea o mierli.
de fapt, în zorii zilei, cu puşti şi tolbe, se adu­
naseră în taverna « Franc-Băutorilor » şi toţi îm­ Pornită dela Biserica Mare, în frunte cu muzica
preună, cântând, o luară pe drumul din spre râu. comunală, parcursese de două ori tot satul şi
Toţi, afară de unul. Camil Pompiliu nu primea colina. In cap băieţii, grămada dezordonată de
sfaturi; avea s'o facă el, vânătoarea cea mai mare, îngeraşi desculţi, săltau ca la chef, iar în coadă
colo printre stejarii bătrâni. trompetele muzicii spărgeau văzduhul. Sufletul
—Om vedea cine o să vâneze mai mult, eu mistic al priorului gras, în odăjdii şi patrafir,