Page 43 - 1933-01

FABIO TOMBARI: FRUSALIA 4»

Ajunsei la vila priorului, la schit, tocmai când Deodată se opri, zâmbi şi o arătă priorului. Apoi,
se pregătea de cină, iar din curte se ghicea numărul învârtind ochii şiret, pieziş, continuă să jumulească
fripturilor, atât de multe erau bunele mirosuri care pasărea. O jumuli de pene şi de puf; şi la urmă
pluteau în atmosfera de sfinţenie. Sunt graşi ca­ izbucni în râs, dar atât de tare că tremurară gea­
nonicii catedralelor noastre 1 La jumătate chilo- murile. Ne arăta mierla: s’ar fi zis că murise as­
metru de-acolo, în bătaia vântului, sgârceniile de fixiată; nu avea nici un semn de sânge nici de
Nardi, aşezate în grădină, trăgeau cu nasul ca alice. Pompiliu şovăi.
nişte copoi. — Trebue să fi murit de râs, — zisei. — Tre-
— Ce se petrece la schit, — întrebă unul din bue să se fi întâmplat aşa: mierla, văzând pe
ei pe Biagino, — că miroase tot a tămâie? Pompiliu atât de tulburat şi de furtunos, bătând
— Pe cât mă pricep eu la lucruri sfinte, — răs­ din pleoape şi strâmbându-şi pielea botului, cu
punse Biagino, — vă pot spune că mirosul ăsta sângele năvălindu-i în obraz de goană şi revoltat
de tămâie seamănă mai mult a grătar decât a că era silit să tragă salve în aer, trebue să se fi
cădelniţă. pus pe râs cu poftă şi râzi-râzi, nu se mai opri;
Vânătorii, întorşi toţi din lunga şi norocoasa râsul îi dădu sughiţ, tuse măgărească, până când
vânătoare, cu tolbele pline de vânat, se şi aşe­ ruptura unui vas sanguin îi înnecă inima.
zaseră la cină. Unul lipsea: Camil Pompiliu. Câte — Este cazul lui Filomon, — accentuă priorul; —
unul începuse să bombăne: — Totdeauna el, Numa. dar poate că, aşa cum s'a mai întâmplat, animalul
Soseşte târziu, cu dojenile şi jelaniile, ca Păresimile văzându-se pierdut, fără nici o speranţă de viaţă,
bătrâne! O să-l vedeţi, n'o să aibă de dat decât o să fi fost cuprins de nevroză atât de tare că s'o fi
singură vrabie! Vine? Se arată? Se uită printre prăbuşit de spaimă. In cazul acesta isteţimea vâ­
tufişuri dacă se vede luna! Şi când o să vie, o să nătorului care a ştiut să-l împresoare cu alice, e de
bombăne ca un muscoiu. admirat.
Macaroanele fierseseră prea mult şi servitoarea A fi sau a nu fi, fapt este că nu fu chip să-l
preotului se pregătea să servească la masa gustoasă mângâiem pe Camil. La masă, în gălăgia, în bo­
mâncare de sărbătoare, când intră în bucătăre găţia prânzului mai mult ca episcopal, se lăsa
Pompiliu, abia răsuflând şi grăbit, cu faţa întune­ aproape leşinat pe blidul episcopiei, nu ca unul
cată de cine ştie ce blestemăţie. care ar mânca, ci ca unul care se dă pradă pe el
— A, iată-1! însuş. îşi privi mierla până când rămase pe far­
Avea în mână o mierlă. furia mare şi când, în sfârşit, o văzu încolţită de
— Nu era decât asta în tot districtul, — zise: furculiţa obraznicului de Ludovic, i se păru ca era
şi o dădu lui Cocoşilă al sacristiei s'o jumulească. de faţă la martiriul unui copil al său care, după
In bucătărie, în clipa aceea, eram eu, Cocoşilă ce fusese fript, era străpuns de tridentul diavolului.
şi Priorul, dar de acesta din urmă, Pompiliu, ştiin- Nu mai înţelese nimic; spumega de necaz; roşu,
du-1 înţepător cum e coaja castanei sălbatice, avea vedea numai roşu! Şi cu scuza că merge afară să
o sfântă de frică şi prefera să nu mai adauge ude zidul, se înfipse sub constelaţia Carului-Mare,
nimic la preludiu. suduind Destinul, care plin de zădamice stele,
Cocoşilă luă mierla şi începu s'o jumulească. lasă lumea lipsită de vânat.

CRONICA XII
Biserica veche, sub steagurile norilor albi, părea In răstimp se stârni sirocul şi, din albă cum era,
dusă spre glorie de vânturi. Casa parohului stă­ marea se întunecă până ajunse de un albastru
tea printre lauri şi duzi, iar clopotniţa printre cele închis. Acum părea mai adâncă şi se ridica un
dintâi rândunici şăgalnice. Colo, tocmai jos, la miros sărat care dădea o plăcere iute, sălbatică,
răsărit, Adriatica, lăcuită alb, avea miros de le- tare, de necunoscute regiuni de alge. Negurile
vănţică şi rosmarin. Apoi se ridică o adiere slabă ruşinoase, albe de dantele, trebue să se fi simţit
printre ramuri şi le tremură vreun fulg celor din cam jicnite: se cam răzvrătiră, se mişcară din loc;
urmă sticleţi. Se înălţa, uşoară şi nesigură, întâia amurgul le înroşi şi măicuţele zbârlite o şterseră
boare dela soare-răsare şi printre frunze trecu un în grabă.
fâşiit tainic. Preotul se uita la una de jos în sus, cu nepă­
Atunci ieşi în tinda bisericii parohul, negru ca sare, ca unul care priveşte o perspectivă abstractă
o butie neagră, cu tricornul în cap şi cu Sfânta a unui vag tablou printre aburii de tămâie, privi
Scriptură în mână. Părea un sfânt, aşa-i era de valurile nervoase, fixă culoarea portocalie a unei
liniştit şi sigur mersul; îşi împingea înainte burta bărci fugare, alergă cu privirea după alte bărci în
plină de măruntaie: părea însărcinat, şi înălţă fugă şi se întoarse spre munte să contempleze
ochii la cer. Trecură, atingând în zbor plopii, trei râul.
raţe sălbatice. Sfinţia Sa şuiera, dar un şuier săl­ Argintiu, râuleţul umflat din pricina ploilor
batic şi cam fioros. proaspete, alerga pe văi, iar dealungul prundişuri-