Page 47 - 1933-01

FABIO TOMBARI: FRUSALIA 45

Pirane, vesel fabulist, ţi-aduci aminte cum ciorile ai cârdurilor. Dacă erau gâşte sau raţe, voi le
cu aripi mari betegite şchiopătau grabnic în cer pândeaţi acolo, cu puşca între genunchi, înaintea
ca să se bălăcească în lacul cu pricina? Credeau casei, ca în războiu, fără a vorbi.
că se îmbată din sângele vreunui mare erou, în­ De câte ori, Pirane, din grabă, încărcaseşi lu­
junghiat lângă casa ta: beau noroiul şi luna, apoi, leaua cu pulbere în locul puştei?
murdare, pe betegitele aripi negre, o luau din nou
pe căile mari ale cerului jeluindu-se tot timpul
călătoriei. Venite de prin cine ştie ce locuri ne­
curate, îndreptate cine ştie încotro.
Pirane, ţi-aduci aminte de zilele limpezi, metalice
de vară, cu cei ce se scăldau de-alungul plajei
tale? In timpul zilei, soarele bombarda în linişte
toate aceste biete goliciuni, pe atât de păcătoase,
pe cât de şubrede; noaptea, Dumnezeu apărea sus
cu întreaga lui armată senină.
— O, tu care cauţi minuni, — îmi spuseseşi în-
tr’o seară — nu e minune de-aici mai frumoasă
decât aceea a fiicei lui Jair şi a femeii bolnave
de curgere de sânge.
Dar ţie nu-ţi plăcea seninul. Fiu de oameni de
demult, vânător de trestii, iubitor de vin cald şi
de şezători de iarnă, ţie nu-ţi era dragă vara.
— Soarele mi-a băut toată mlaştina,— ziceai, şi
nemângâiat ca un leu, scuturai capul înflorit de
argint.
— Şi apoi, vezi, — ziseşi într'o zi, — fiica mea
care, iarna, e acoperită şi mereu in jurul casei ca
o puică, la venirea verii se îmbracă uşor şi aleargă
goală prin lume.
Nu-ţi era dragă vara, ci marea şi tăcuta toamnă
cu grămezile de noroiu de-alungul şoselei, cu boa­
bele de struguri şi peştele din largul mării. Ţi-era
dor de ziua în care cerul şi hohotul de lacrimi îţi
dădeau îndărăt mlaştina. Străinii pleacă, să înşele
şi să se înşele din nou înlăuntrul tâmpitelor lor
oraşe de ţiment : pregătiţi, deci, frigarea, căci au
să vie raţele.
Ce frumoasă e iarna! Când cei din Carpegna co­
boară cu lemnele stejarilor lor, când călugării trec Prea bâtrân ca si stea la cârmi sau la pârghie, ii plicea si
cu pantahuza după brânză, când începe vinul nou, priveasci draga-i mlaştini.
şi parohul pune să i se taie porcul de dijmă în
curtea bisericii, iar micile corăbii ale grădinarilor Intr’un din zilele acelea de toamnă, Ziua Sfin­
pornesc pe mare la pescuit de peşte mărunt şi de ţilor, eu jucam treizeci şi unu în cârciuma lui Pli-
scoici. niu, pe plajă. Marea era furtunoasă. Intră Nando
Piran, nu. Prea bătrân ca să stea la cârmă sau cu ţigarea stinsă în gură, cu gulerul ridicat, cu
la pârghie, îi plăcea să privească draga-i mlaştină. faţa palidă.
Dacă din întâmplare vreo vietate în trecere, un — Nando, ce ţi s’a întâmplat ?
bâtlan, un lopătar, o gâsculiţă se trântea pe trestii, — A murit tata.
el era acolo în grădina de zarzavat, alerga să ia — Cum!... când?
puşca din cuiu, strângea luleaua în dinţi şi dădea — Acum. L'a lovit damblaua pe scaun, în faţa
buzna prin vânt şi măzăriche. vetrei. Mamă-mea şi soră-mea plâng una peste
Când dobora vreun vânat, fugia spre plajă, îşi alta: eu l-am chemat de trei ori: tată, tată, tată.
căuta barca în negură, iar nevestei, fetei şi băia­ Are puşca in mână, capu-i atârnă ca o pasăre
tului cari rătăceau prin ceaţă, le arăta prada şi moartă, luleaua i-a căzut din gură.
striga: — Bietul Piran. De, Nando, mângâe-te, fii tare,
— Terezo, Tudo, Fernando, întoarceţi-vă la mal, pentru mama şi sora ta. Piran era bătrân, nu mai
trageţi barca la adăpost, căutaţi ros marin şi salvie, muncia; acum i-a venit rândul lui, într'o bună zi
că deseară mâncăm un morun din cer. are să vie şi al nostru. Să dea Dumnezeu 'ca
Ce frumos era, în zilele prevestitoare de fur­ într’o bună zi să vie moartea să ne sărute aşa ca
tună, să aştepţi împreună cu fecioru-tău paşii mari pe el, în timp ce, cu luleaua în dinţi şi puşca la