Page 23 - 1933-02

PREOTUL N. M. POPESCU ŞI ADRIAN MANIU: MĂNĂSTIREA ZAMFIRA I O I

Căci în anul 1904, fostul mitropolit Ghenadie — cântarea aleasă bisericească. Căci aici a venit mai
din dorinţa de a fi socotit ctitor nou — a pus des şi a «paradosit psaltichie » vestitul psalt şi
pe Toma Vintilescu să înoiască — adică să strice — compozitor Ştefănache Popescu, meşter şi la vioară
pictura lui Grigorescu. Au scăpat icoanele împă­ şi la chitară. Şi la alte mănăstiri a dat lecţii Ştefă=
răteşti cu semnătura lui «Nicu ». nache, dar la Zamfira a avut noroc să descopere
Şi în vremea mitropolitului Nifon şi după el talente şi glasuri. Să nu le fie cu supărare dacă
s’au zidit stăreţie, arhondărie, clopotniţă şi chilii; trec aici numai pe maica Magdalina, stariţa, au­
maicile au îngrijit biserica şi au ţinut slujbă după toare chiar de cântări psaltice, şi pe maica Serafima.
tipicul mănăstiresc. Moşiile s’au secularizat, ră­ Datoria lor este să menţină şi să paradosească
ni âind mănăstirii 35 de hectare în jur şi viile frumosul ifos al psaltului Ştefănache. Intru aceasta
dela Seciul. Mohairul, şi acum în urmă covoa­ să le fie imbold mormântul lui (1824 — f 3 Oc-
rele sunt îndeletnicirea maicilor în vremea slo­ tomvrie 1911) săpat ca o streajă lângă stranele
bodă dela biserică. lor de cântăreţe.
Şi mai are o notă bună această mănăstire: este
Preotul NIC. M. POPESCU

II
Din zamfirul cerului a luat mănăstirea Zamfirei dacă cineva face după chipul tău icoană, mor
cel mai senin acoperiş: un albastru de safir ce repede, dar mie nu îmi pasă, şi dacă vrei, stau
pare aproape străveziu. Şi albă în var dăinueşte cât trebue.
stăpânind singurătatea sfântă, după ce arhonda­ Mănăstirea fusese dată în zugrăvire celui mai
ricul a ars mistuindu-se până la temelii, iar chi­ mare pictor — întâiul poate care se dusese în ţara
liile smerite se tot dărăpănă în lucie lipsă. Italiei să înveţe acolo meşteşugul de-i zicea «artă »
Sunt foarte mulţi ani de atunci... mănăstirea iar văpsirii tot el îi spunea «pictură *. Era cam
păstrează o taină ce apropie veacul... un ucenic bătrâior acest meşter renumit, cu toane şi metehne,
zugrav stătea într’o odăiţă din casa unei maici, cum are tot omul în faimă, şi era chemat dintr'o
şi mesteca vopseli într’o ulcică de lut. Ferestrele dată prin atâtea mănăstiri bogate ca să le împo­
mici cu tulpan de borangic, erau aproape oblo­ dobească, şi pe la atâţia boieri şi negustori ca
nite de muşcate mari şi busuioc binecuvântat în să păstreze amintirea în culoare, încât la mănă­
mireasmă. Din când în când maica — o copilă stirea cea mai mică îşi lăsase ucenicii să întindă
cu ochi albaştri, comănac cafeniu şi mătănii din culorile, iar el, avea să vină să facă repede obra-
sâmburi de măslină, se apropia târşind papucii — zurile şi mâinile icoanelor, când o putea, şi mai
şi se uita cu luare aminte la îndemânarea tinere­ târziu altarul.
lului cu mustaţă nemijită şi ochi de mură neagră, Dar meşterul zăbovea să vie. Guri rele tălmă­
care se căznea să scoată pe lemn, minuni ce nu ceau întârzierea lui în altă parte, clevetind. Mă­
se pot vedea decât în ceruri, de către cele mai năstirea arăta înlăuntru atâta de ciudată, cu sfinţi
curate suflete. şi sfinte, cu îngeri şi heruvi — în ceruri de azur
O maică purtând bujori şi crini în obraz, cu şi grădini de aur, toţi strălucind din vestminte
tot focul rugăciunilor, cum să nu socoată minune viorii şi trandafirii, dar fără mâini, şi fără capete.
mâna dibace a copilandrului priceput în ajuto­
rarea zugravilor? E alt simţimânt decât al prie­ Ucenicii isprăviseră cât era datul lor să aştearnă
teniei — împărtăşirea de înţelegere, ce poate să fie pe zid, şi acum zburdau, numai cel tânăr întârzia
între slujirea altarului şi împodobirea lui? pe schelă — când nu îl chemau iar maicile să le
Rugăciunea şi zămislirea unei icoane pot fi în­ arate abecedarul. Acum copiliţele învăţaseră să bu­
chipuite osebite? chisească şi el le asculta de sus de pe scări cum si­
— Măiculiţă, uite de două nopţi nu dorm gân- labiseau pe ceasloave. Alteori se ţinea de glume —
dindu-mă la Dumneata. îmi trebue un chip pentru şi îşi găsea în ulcelele de lut pregătite pentru
ce vreau să fac. Uite stai aşa... muncă mănunchiuri de flori de câmp — sau o
— N'o fi cu păcat ? Ce gând să mă alegi pe crenguţă albă de cais pe care nu se îndura să o
mine, făptură omenească. Nu se cade, sunt şi prea arunce. Pe urmă rămânea ceasuri întregi lucrând,
tânără. uitând de soarele de afară până ce întunecarea
Ce-o să zică stariţa. îi aducea aminte că a fost zi. Une ori uşa mănă­
— Nu se poate să fie păcat. Stai aici pe laviţă, stirii scârţâia, şi o măicuţă ca o căprioară se ivea
nu mai mişca! Eu am să iau o bucată de cărbune în pragul asfinţitului, privea pereţii unde lipseau
dintre tăciuni, şi am să încerc să-ţi scriu chipul. capete şi mâini şi ca să-şi îndreptăţească intrarea
Zâmbeşte măicuţă... gândeşte-te la raiul celor tulburătoare întreba mustrător:
fericiţi... — Tot nu vine meşterul vostru bătrân, ăl care
După o tăcere lungă, maica a suspinat uşor, ştie să facă obrazuri? Ni s'a urîtl
şi va fi spus: Ştii, credinţa celor din popor e că — Măicuţă — uite aici ai cui să te închini, că