Page 24 - 1933-02

102 B O A B E D E G R Â U

îţi seamănă ca o lacrimă. Credeai că noi ăştia — Meştere, de ce atâta mânie — uite mă sui
tinerii nu ştim nimic? şi şterg chipul, şi gata.
Din intrare răsună însă un glas: — Ia să văd Dar glasul bătrânului a tremurat. — Nu vreau
şi eu, nelegiuiţilor! Apoi aşa ne-a fost vorba! asta. Chemaţi măicuţele înapoi — să fie de faţă
Şi un şopot de voci femeieşti ca un roiu zum- la judecată puii de lăstun!
zind: A venit adevăratul meşter al icoanelor — — Au venit măicuţele...
iacă na, a venit bătrânul cu o falcă în cer. Nicu stă gata să plângă, când bătrânul pictor
îl apucă de umeri, şi cu o smucitură îl sărută
pe obraz zicându-i: Da, nu mai e nevoe de mine.
Vă daţi doar seama cine e ăsta. Neobrăzatu o să
picteze şi altaru... ca pedeapsă!
Poate că două călugăriţe tinere de ar fi în­
drăznit, şopteau: Noi ştiam de cum a intrat în
mănăstire asta. Dar nu se cădea vorbă.
Că nu poate închide ochii cel ce are optspre­
zece ani, şi trăeşte asemenea întâmplare, nu e de
plânr — când nopţile sunt de zamfir. Sub lună
coperişul vioriu tremură licuriri albastre. Toate
sgomotele contenesc. Rar se aude fântâna, sau un
car gemând spre sate.
Nu vor fi dormit nici maicile de mulţumire,
ci se vor fi rugat recunoscătoare proniei pentru
împlinire.
Şi cu puteri înzecite de a doua zi, băiatul a
început făţiş să lucreze capete.
Acum poruncea el, iar foştii tovarăşi se supu­
neau in aşteptare. Iar lângă ulcelele boiurilor, poate
că se mai ascundeau crenguţe albe de cais, şi
mâini tainice stropeau cu apă sfinţită vopselile...
Dar din strădania copilandrului altarul s’a ri­
dicat ca un vis auriu. Parcă ar fi din miere —
şi din toate florile câmpului — de asemeni pe
toate zidurile au înflorit chipurile sfinte, cu pri­
viri ce pătrund sufletul. încât mare laudă şi bu­
curie a fost — când sfârşind cu bine şi binecu­
vântat a plecat în lumea largă — la mai mare —
fostul ucenic.
— Ce poate fi mai mare decât fala zugrăvirii
unei icoane la care poţi să te închini bine?
Sf. Constantin şi Elena (1856) Iar când nu s'a mai văzut în zare: A uitat la
noi cutia cu ulcele — să nu se piardă!
Ucenicii erau înlemniţi de spaimă — intr’adc- Anii s’au tors mai departe din caerul vremii
văr pictorul venise pe neaşteptate între două dru­ pentru urzeala şi bătătura lumii.
muri şi înainta acum printre ulcelele de culoare Fumul făcliilor de ceară, la învieri şi prohoduri
până la altar, răsturnând cu piciorul o cutie de a tot înnegrit frumuseţea lăcaşului, feţele maicilor
lemn, în care s'a spart o ulcică de lut cu vopsea şi ele s'au schimbat în post, veghie, rugăciune —
roşie... şi se apropie de singura sfântă din altar pe când s’a tot întins funinginea uitării. Şi cum
care avea chip. rosturile traiului nu pot fi deslegate de noi — a
— Ştiaţi că nu e voie să se picteze feţele. venit alt păstor bisericesc, şi a dat poruncă gos­
— Ştiam... podărească, să se întocmească zugrăveală nouă,
— Atunci cum aţi lăsat pe alt pictor să zugră­ fiindcă întâia prea se stinsese... Şi porunca în­
vească în locul meu? gustă s'a împlinit. Cineva însă — vreo două bă­
— N'a fost nimeni, n’a fost niciun pictor, pu­ trânele aplecate, ar fi vrut împotrivire, o vorbă
tem jura! S’a jucat Nicu! mai aspră în batjocură le-a închis gura — e drept
— Măicuţă,îi iei apărarea? Cum te chiamă, Eli- că nu au mai adus în biserică vechia cutie de vop-
saveta sau Aretina? Ai ajuns icoană! seli — şi zugravi slabi au măsgălit peste ce iz­
Două copile tinere s'au roşit foc şi au sbughit-o. butise in întunecare să rămâie, din harul copi­
— Nicule, tu ai zugrăvit-o? Nu m’ai ascultat lului luminat.
când am poruncit să nu pictaţi. Nici să nu mă Au rămas numai câteva chipuri vechi de zu­
mai ascultaţi, băete. Cu mine n'ai să mai lucrezi. grăveală nouă.