Page 27 - 1933-02

GRIGORIOS XENOPOULOS: STANCA ROŞIE 105

nici de rece nici de cald. Numai că o neliniştea — A, bravo! râse Mimis; să-l asculţi, să taci
puţin. şi n’ai nici o grije!
Dar Fotinl se întristă deodată. Ce presimţire
Se aşezase pe un scăunel care se închidea şi se să i se fi născut în suflet? Culorile anonime ale
desfăcea, brodat de mâna ei, şi privea marea, amurgului cu frumuseţile îmbelşugate care în­
dusă pe gânduri. cununau melancolic lumea din faţă? Şi de ce
Acum marea se vedea întreagă, largă, întinsă murmură, ca şi cum ar fi vorbit ceva dinăuntrul ei:
începând dela stânci, dela plaje şi marginea lungă
a malului, — toate acestea jos, adânc, fiindcă vila
se afla pe o muche de deal si balconul părea
un post de observaţie, — până departe, la munţii
şterşi ai Moreei din faţă. Pânza bărcuţei dispă­
ruse. La dreapta apărea decorul depărtat al ora­
şului, şi într'un loc, deasupra acoperişurilor, ră­
sărea parcă o pădure de vârfuri de ca tar guri.
Era limanul. Iată şi capul ţărmului de unde avea
să apară vaporul matinal din Patras. O clipă i se
păru Fotiniei că-1 vede. Şi dela Stefanos trecu
iar cu gândul la Anghelos.
întâia oară când venise la Zante împreună cu
tatăl său, ea era o copilă de patru ani. Nici ca
prin vis nu-şi amintea de el. II ştia numai după
o fotografie din vremea lui mai veche, — un
tânăr fără mustăţi, foarte frumos, cu un păr mi­
nunat, creţ şi stufos, — şi după o alta mai nouă,
de-acum doi ani, — aceeaş expresie nobilă, dar
cu mustăţi foarte serioase, cu fruntea înaltă şi
golaşă, cu părul tăiat aproape din rădăcină. Toc­
mai din cauza acestei seriozităţi prea bărbăteşti
era neliniştită acum Fotinl. Cum avea să fie acest
văr al ei? Ce trebuia să-i spue ca să-i fie pe
lac? Cum să se poarte ca să-l facă să petreacă?
i mai ales ce putea să-i spue el? Şi cum aveau
să trăiască cincisprezece zile in pustietatea Stâncii
Roşii, fără să i se urască unuia de celălalt?
— Ei, na! făcu fără să vrea Fotinl, când văzu
pe fratele ei dând buzna pe balcon cu obişnuitu-i
avânt copilăresc, să zici că ieşia totdeauna cu
hotărîrea să se arunce de sus.
— Stai la un loc... şi pregăteşte-te să primeşti — Ştiu eu când trebue să vorbesc şi când să
pe vărul tău, îi zise. Să ştii că tu ai să-i ţii de tac...
urât, cât are să stea la noi.
— Ce face? Eu? strigă Mimis. Eu am şcoală. In acelaş timp când cele două frumoase odrasle
Ce-mi pasă mie? Şi cum ţi-a trăznit, mă rog, ale domnului Sandris se certau pe balconul de pe
prin cap o idee ca asta? Ia te uită, domnule, la malul mării, — parcă nu era copil şi Fotini, o
ea! Anghelos, drăguţa mea, vine pentru tine... fată de şaisprezece ani, cu rochia scurtă? — din
— Ba pentru toţi vine, îl înfruntă Fotinl. cealaltă parte a apei care îi despărţea încă, An­
— Aşi! eu, când a venit întâia oară, nici nu ghelos Marinis se gândea la cunoştinţele noui pe
eram născut. care avea să le facă mâine.
— Ba, să mă ierte, măria ta; erai copil de ţâţă. Se afla în camera unui hotel din Patras. Era
— Ho! ho! foarte importantă cunoştinţă. Tot poftit la masă seara şi se urcase un moment ca
tu ai cea mai mare îndatorire, ca fiind mai mare să-şi schimbe costumul. Vaporul pleca la miezul
şi — nu uita, te rog, — în calitate de fată... nopţii. Avea vreme. Totuş îşi strângea lucrurile
Fotinl închise un ochiu şi-i arătă vârful limbii. şi-şi făcea geamantanele ca să fie gata. Era ajutat
— Da, da, urmă Mimis; şi bagă de seamă de un piccolo din hotel cu un botişor lungueţ,
să nu-i toci palavrele tale obişnuite, ca nu cumva ca de şoarece, atât de isteţ, că Anghelos nu se
omul să se grăbească să-şi ia cât mai repede tăl­ putu stăpâni să nu-1 întrebe:
păşiţa. — De unde eşti tu ?
— Tu să-ţi vezi mai bine de tine că flecăreşti — Din Zante, boierule! răspunse copilul cu o
mereu. Eu cel puţin ştiu să tac. vădită mulţumire.