Page 29 - 1933-02

GRIGORIOS XENOPOULOS: STÂNCA ROŞIE 1 0 7

sătui de viaţă şi fără de griji, primi ştirea cu bu­ gândul acesta, mirosi încântat un bucheţel de
curie. Ceva frumos, nelămurit, vechiu, dar parcă rezeda pe care i-1 dăduse Mimis.
reîntinerit, îl aştepta acolo şi, cu toate că şi de Debarcară. La cheu aştepta trăsura domnului
data aceasta întârziase să-şi realizeze călătoria, Sandris. Incărcară geamantanele, se suiră şi porniră
întotdeauna o dorea şi chiar se grăbea, ca şi cum spre Stânca Roşie. Peste vreo douăzeci de minute, —
îl aştepta o bucurie. Nu cumva era o presimţire? nici n'au înţeles când trecuse timpul cu schimbul
Şi totuş, în clipa când privea şi el marea, nesfârşit de vorbe, — se arătă acoperişul vilei, nişte
drumul lichid care avea să-l ducă în aceeaş noapte piramide gălbui după măslinii unui deluşor.
spre Stânca Roşie, imaginea Elizei îi apărea lim­ Pământul începuse să se roşească. In livezile
pede înaintea ochilor, — dulce viziune ateniană in de măslini, dela un capăt până la altul, pământul
mijlocul strălucirii amurgului. Fata aceea coaptă, părea roşu ca stropit de sânge. Cu cât înainta
cu ochii negri, cu înfăţişarea nobilă, pe care visa trăsura, cu atât roşeaţa se înviora. Şi câte trele
să şi-o facă tovarăşă de viaţă, era atunci gândul culorile acelui colţ de natură, roşul pământului,
tainic al singurătăţii lui. argintiul-verzui al măslinului şi albastrul adânc
al cerului, deşteptau în sufletul lui Anghelos o
amintire zacynthiană din cele mai puternice.
Dimineaţa la opt, vaporul din Patras îşi arunca
ancora. Bărcile zacynthiene, încărcate cele mai — E minunată natura voastră! zise către un­
multe cu flori şi fiucte, — la fel de frumoase şi chiul său.
— De aceea stăm şi noi aici tot timpul anului,
parfumate amândouă, — îl înconjurară, şi printre
cei dintâi, se suiră pe punte un domn cu un tânăr. răspunse domnul Sandris.
Anghelos Marinis recunoscu pe unchiul său — întotdeauna îmi aduceam aminte de această
şi-şi ghici vărul. natură dulce cu armonia culorilor şi a liniilor. Are
— Domnul Sandris?...
— Anghele!...
Domnul Sandris îl strânse la pieptul lui lat
şi-l sărută. Un zâmbet grav, părintesc, emoţionat
i se revărsase pe figură, cel pe care-1 ştia şi de
care îşi aducea aminte Anghelos din anii aceia.
Nu s’a schimbat deloc unchiul. Numai barba
blondă a început să-i albească. Şi acelaş costum
împestriţat cu pătrăţele, aceeaş cască albă în
cap, cu căptuşeala verde, şi lanţul de aur la haina
strâmtă şi bine încheiată, acelaş.
Domnul Alfredos Sandris era de origine en­
gleză. Dovadă corpul herculean şi culorile lui fra­
gede. Numele însă şi-l elenizase cu timpul ca şi
familia. Nu mai era nici Sanders, nici supus
englez, nici chiar protestant. Ce-i dreptul, obişnuia
să-şi radă mustaţa, — dar nu era singurul zacyn-
thian de pe vremea aceea care mai păstra acest
vechiu obiceiu.
După ce-şi sărută şi vărul, Anghelos stătu să-l
admire. Ce frumos, ce graţios flăcău era! La
făptură Mimis Sandris semăna cu tatăl său; avea
insă trăsăturile regulate ale mamei. împreunarea
celor două feluri de sânge făcuse şi aici minunea.
Blond-castaniu, alb-roşcat, de un albastru adânc,
fraged, efebul avea toată vioiciunea şi mândria
rasei anglosaxone, unită cu toată armonia liniilor
şi mlădierea elenă. De şaisprezece ani, şi părea
de douăzeci. Dar iarăş părea şi de zece. Fiindcă
din toată acea vigoare bărbătească, picura o graţie,
o dulceaţă, ceva copilăresc, fraged, curat. Mai Dimineaţa la opt, vaporul din Patras îşi arunci ancora
ales buzele plastice de cireş, veşnic întredeschise, — lumină, seninătate şi mister. îmi place să cred
de ai fi zis că nu le lasă să se închidă năsuţul că aşa trebue s * Ş* P* Muntele Măslinilor...
gingaş, care parcă năzuia mereu în sus, — dăruiau Odinioară, când venisem aici şi cutreeram livada
feţei mici de puf o expresie cu adevărat eterică. de măslini, mi s’a părut de multe ori că dacă
« Dacă-i seamănă soră-sa, — gândi Anghelos, — am să mă întorc am să văd de departe pe Cristos
zău, trebue să fie o fată tare frumoasă ». Şi cu cu discipolii lui. Dar un Cristos, aşa cum îl zu­