Page 31 - 1933-02

GRIGORIOS XENOPOULOS: STÂNCA ROŞIE 1 0 9

Dar se gândea totodată că rochia verişoarei sale timii ani se îngrăşase peste măsură, şi liniile ei
era prea scurtă pentru o astfel de timpurie des- îşi pierduseră graţia şi înălţarea.
voltare. Mătuşa şi nepotul vorbiau, vorbeau nesfârşit. Se
opreau amândoi la fiecare pas în antreu, la uşă, pe
Puţin după aceea trecură pe la izvor. Apa care coridoare, vorbind, şi le-a trebuit zece minute ca
curgea neîncetat se revărsa din basinul de piatră să ajungă in sufragerie. Fotini, care o luase înainte,
şi forma ici, colo şănţuleţe şi mici lacuri, — oglinzi
in care se răsfrângeau copacii şi cerul. Toată în­
tinderea era umedă, umbrită şi înverzită de frun­
zişuri şi de muşchi; şi simţeai deodată o răcoare
în căldura aceea primăvăratică.
— Vă mai aduceţi aminte de izvorul nostru?
întrebă FotinL
— Ba bine că nu! zise Anghelos. Mi-aduc
aminte chiar cum a secat într'o zi tocmai când
îmi apropiasem gura de robinet ca să beau. Şi*mi
era tare sete atunci, şi alergasem s’ajung mai
repede, parcă presimţisem...
— Curios de tot... murmură Fotini pe gânduri.
— Iar pentru mine de neuitat. îmi făcuse o
aşa de adâncă impresie!
— Ei, ce crezi? zise atunci domnul Sandris.
Doi ani aproape izvorul a rămas secat. Pe urmă
apa a venit iar singură.
— Cum asta ?
— Nici eu nu ştiu!
Fotini continua să privească pe Anghelos scep­
tică. Poate că îşi zugrăvea în închipuire imaginea
curioasă şi fatală de care auzise. Şi tânărul desco­
perise o expresie, care cu câteva clipe înainte
i se părea cu neputinţă. Trăsăturile ei se liniştiră.
Ochii, nemişcaţi, deschişi mari, aveau seninătatea
albastră-verzuie a micului lac. Şi frumuseţea
fecioarei în extaz era acum mai curată, mai vie,
mai luminoasă.
— Nu-i tocmai urâtă, se gândi Anghelos, — şi
se miră cum de n'a observat asta dela început. Fotini
Dar a ţinut numai câteva clipe. Cu o mişcare
de cap bruscă şi frumoasă, cu o clipire iute de îi chema dinăuntru nerăbdătoare: «Dar veniţi
ochi, Fotini îşi reveni şi, când îşi redeschise odată!». Trebuia să stea la masă. Domnului
ochii, erau înnecaţi de zâmbete şi raze. Sandris îi era tare foame, iar lui Mimis şi mai
— Nici până la izvor n’a isbutit să ajungă tare. Când au intrat doamna Sandris şi Anghelos,
mama. amândoi erau înlăcrămaţi. Vorbiseră de răpo­
Urcuşul înainta până la colţul rotunjit, unde satul ... Domnul Sandris se făcu serios, fără să
se afla izvorul. De-acolo drumul cotea la stânga, scoată un cuvânt. Fotini şi Mimis schimbară o
mai larg, mai drept, mărginit cu platani şi ieşea privire de curiozitate copilărească.
deodată în piaţa mică, pe platoul neted unde
domina vila de o construcţie solidă a d-lui Sandris, Se aşezară la masă. Cafea cu lapte, pesmeţi cu
cu parcul bogat şi chioşcul elegant în mijloc. stafide, unt de Milano, fragi şi smochine minu­
Doamna Sandris ieşi afară pe poarta de fier şi nate. începură să mănânce, — nimeni nu mai
primi în braţe pe Anghelos îndată ce se scoborî plângea, — şi spuneau glume. Fotini, cu o stân­
din trăsură. găcie graţioasă, întindea unt pe felii de pâine
Tânărul îşi revedea mătuşa sincer emoţionat. pentru vărul ei şi-i alegea smochinele cele mai
Ii aducea aminte de tatăl său. Dar era şi o femeie coapte. Mânca însă şi ea cu nemiluita. Anghelos
plăcută, de viaţă, nobilă, cu un aer de măreţie nu fără mirare observă că era tare mâncăcioasă.
naturală, care insufla respect şi încredere totodată. Şi i-o spuse râzând:
Lângă dânsa Anghelos părea un copil şi simţea — Greşiţi, d-le, protestă Fotini. Vă aşteptam
o siguranţă şi o libertate atât de mare, câtă nu să bem împreună cafeaua, am întârziat o oră
găsea în preajma altor rude. Pe vremea ei doamna după obiceiu şi natural mi-e foame... Pe urmă
Sandris trebue să fi fost şi frumoasă. Dar in ul­ vedeţi, bucuria...