Page 34 - 1933-03

GRIGORIOS XENOPOULOS: STANCA ROŞIE 159

fiindcă, de departe, coasta de miazănoapte a dea- să-ţi pierzi cunoştinţa, ţi se pare că pluteşti în
lului apare ca o stâncă gigantică, roşcată, înfiptă lumină, că visezi. Stâncile ascuţite te găuresc, te
drept în malul mării, — şi cu acelaş nume e cu­ sfâşie, te ciopârţesc, însă tu nu simţi nici o durere.
noscută toată regiunea aceea, moşia lui Sandris şi Iar cele câteva secunde cât ţine căderea, ţi se par
cartierul de jos, până aproape de jumătatea dru­ ani întregi de fericire. Iţi revezi întreaga viaţă, cele
mului de pe plaje care duce la oraş. mai fericite clipe, renăscute în dulci vedenii. La
Anghelos şi verii lui se opriseră întâiu la mar­
ginea coastei răsăritene şi se uitau în jos. Printre
treptele scării stâncoase, răsăreau fel de fel de
ierburi de câmp şi de flori, — susai, muşeţel,
maci, margarete, scaeţi, iarbă neagră, burueni.
Verdeaţa înflorită făcea brâe, ca nişte ghirlande
decorative pe capod'opera aceea a naturii, iar o
potecuţă strâmtă, întortochiată, aplecată, capri­
cioasă o tăia de sus până jos, ca un culoar de am­
fiteatru, stricat, rupt şi hâţânat şi el de cutre­
murul străvechiu.
— Cine e capră sălbatică, poate scobori pe aici,
zise Mimis arătând începutul potecii.
— Dacă nu, face un ocol şi... două ore! adaugă
Fotini.
— Staţi să văd mai întâiu Stânca Roşie, şi pe
urmă vedem noi pe unde coborîm.
Şi înaintă spre miazănoapte.
— De jos aţi fi putut s'o vedeţi mai bine...
dar fie şi aşa! zise Fotini urmându-1.

Tânărul se opri la capăt şi se pretăcu ameţit
de cum se aplecă şi văzu haosul. Dar nu era nicio
primejdie să cadă tocmai deacolo. Erau mai în­
tâiu nişte gropi ca nişte urne, cu destul loc ca să
stea în ele şi să calce chiar un om. Dacă ai fi căzut
cumva într'una, erai cel mult în primejdie să-ţi
scrântesti piciorul şi să nu ştii cum să ieşi deacolo.
După aouă, trei gropi de acestea, venite una după
alta, se căsca însă prăpastia cea mare.
— Ei! dacă i se urăşte cuiva cu viaţa, nare
decât să facă un salt! zise Fotini. Anghelos şi verii lui se opriseră întâiu la marginea coastei
Anghelos se întoarse spre ea. Spunea aceasta răsăritene şi se uitau in jos.
cu atâta naivitate, cu atâta bucurie batjocoritoare,
cu atâta fericire chiar şi fără grijă, încât niciodată urmă ţi se pare că intri într'o mare lumină, în
n’ar fi trecut prin mintea celui mai pesimist om, cer sau în paradis, şi-ţi pierzi cunoştinţa pentru
că ar fi putut ea însăş într'o zi să se găsească totdeauna. Ajungi jos in nesimţire, pe jumătate
într'o asemenea stare. Anghelos însă, care de multe mort, înainte să te faci praf cu cea din urmă
ori se gândise până atunci că viaţa e o povară, — mai izbitură. Iar marea, — dacă jos este apă, cum e
ales când era sărac şi muncea să se întreţie, — aici, — are să primească un cadavru.
văzu prăpastia ca o adevărată ispită a morţii» şi Fotini ascultă în extaz.
se îngrozi. Dar în faţa frumoşilor, nevinovaţilor şi — Şi cum se ştiu toate astea? zise Mimis cu
fericiţilor veri, urmă să glumească şi să râdă. neîncredere; a fost întrebat vreun sinucigaş?
— Pii! sărăcuţul de el! zise Fotini; nici praful — De sigur, răspunse Anghelos. S'a întâmplat
nu s'ar alege de el. să se arunce din munţi, dar au căzut pe moale
Fata făcu un gest dureros: şi au scăpat. Aceştia, după ce şi-au venit în fire,
— Zău, ce moarte grozavă! au istorisit minuţios ceea ce au simţit în momen­
— Din înălţimea asta ? zise Anghelos; nu cred! tul căderii.
— Dar cum ? — Veniţi acum să ne aruncăm şi noi de pe
— Am citit că aruncarea dela mare înălţime potecă! zise Fotini, şi-l trase spre partea cealaltă;
este cea mai frumoasă, cea mai dulce moarte. Nu — să vedem, simţim şi noi la fel? Sau d-voastră
numai că nu suferi, dar, dimpotrivă, simţi o plă­ nu puteţi?
cere nespusă. Ameţeşti, te îmbeţi şi, mai înainte — Cum să nu! zise Anghelos simţindu-se oare­